Sistemul sanitar reprezintă scena cea mai sensibilă a înfruntărilor sociale din România. Nu întâmplător manifestaţiile din ianuarie 2012 au fost declanşate de tentativa de reformare a sistemului medical, căci pe acest teren se înfruntă interesele unei clase mijlocii româneşti, abia înfiripate şi nesigure de ea însăşi şi cele ale unei mase mai largi de cetăţeni, care nu reuşesc să depăşească media statistică a veniturilor.
Episodul cel mai relevant, deşi nu va duce probabil la nicio manifestaţie, este anunţul recent al ministerului Sănătăţii privind separarea netă a sistemului privat de cel public, prin tăierea finanţării de la buget a spitalelor particulare. Invocând criza bugetului şi datoriile pe care le are România de plătit anul acesta, ministrul Eugen Nicolăescu a explicat sensul iniţiativei sale: ”Cineva care îşi dezvoltă o afacere privată nu şi-o face pe banul public. Când îşi gândeşte business-planul respectiv, ca să-şi facă investiţia, se gândeşte ce venituri are din ceea ce poate el, nu din ceea ce fură de la stat sau din ceea ce încearcă să obţină prin trafic de influenţă sau, poate, printr-o competiţie foarte serioasă şi foarte deschisă, ceea ce mă îndoiesc. Deci, în acest moment, decizia noastră este clară: sectorul public trăieşte din banul public, sectorul privat trăieşte din banul privat”.
Reacţiile au fost extrem de virulente din partea acelora care se fac purtătorii de cuvânt ai clasei de mijloc. Articole şi luări publice de poziţie au acuzat ministerul că sacrifică clasa de mijloc pe altarul unei popularităţi îndoielnice. Intervenţia secretarului de stat Raed Arafat, care a pledat în favoarea acestei măsuri radicale, nu a domolit criticile. Raed Arafat a arătat că o parte disproporţionat de mare din finanţările publice dintr-un judet - între 6 şi 17% - se îndreaptă către spitalele private, ceea ce ar fi în dezacord cu complexitatea medicală a cazurilor tratate. Medicul Arafat a mai arătat că mediul privat parazitează spitalele publice printr-un sistem de altminteri binecunoscut tuturor. Mulţi medici lucrează şi ”la stat” şi ”la privat” şi îşi plasează clientul după caz când într-un spital privat când într-unul de stat. Spitalele private au investit în comoditate şi eleganţă, dar nu au întotdeauna mijloace medicale sofisticate, care se găsesc tot la stat.
Toată lumea cunoaşte aceste lucruri, dar de semnalat este că nodul acesta complicat este descris şi evaluat în moduri antagonice, după interese de grup. Oameni cu venituri peste medie, care nu şi-ar îngădui un tratament într-un spital privat sută la sută, deplâng tăierea fondurilor, căci preţurile vor creşte, fiind obligaţi astfel să se îndrepte către spitale publice mai puţin prietenoase, dacă nu chiar cu totul respingătoare. De fapt nu este peste tot la fel: există spitale publice cu o ambianţă medicală şi umană acceptabilă, după cum altele sunt înfricoşătoare. Tocmai această inegalitate este caracteristica cea mai importantă : cine cunoaşte mai bine sistemul medical ştie că nu putem vorbi de un dezastru uniform, ci de grade diferite care nu ar trebui ignorate de dragul tezei. Există saloane sufocante în care cu greu ţi-ai putea imagina că vei supravieţui, un fel de bolniţe primitive, dar există şi saloane relativ decente, aerisite şi chiar saloane luxoase cu cel mult două paturi şi dotate cu tehnică de vârf, în spitalele care au beneficiat de fonduri europene şi donaţii de diferite tipuri. Există aşa zicând ”saloanele de protocol” care nu sunt repartizate oricui.
Este o greşeală să credem că ar exista două realităţi distincte: una a mediului public, total dezastruoasă şi alta, a mediului privat, elegantă şi umanistă. De exemplu în secţia de ambulator a unui spital privat din Bucureşti (Spitalul de Ortopedie MedLife), pacienţii care sosesc la o consultaţie la ora stabilită şi care au plătit un preţ peste media unor consultaţii private similare aşteaptă mai mult de o oră până când le vine rândul într-o ambianţă aproape comică de nesiguranţă şi neseriozitate: medicul ”nu răspunde la telefon”, nu se ştie bine unde se află, un mister planează asupra disponibilităţii sale, căci este cert că nu are niciun pacient în cabinet. Bolnavii cu probleme mai dureroase, devin livizi, exprimându-şi regretul de a fi ales acest spital care nu se deosebeşte de un spital public decât prin ambianţa îndelung regizată a amabilităţii de suprafaţă.
O explicaţie posibilă este că un spital privat care a atins un nivel ridicat al clientelei se poartă abuziv la fel ca o firmă monopolistă. Iar românii din clasa de mijloc, continuă, din păcate, să frecventeze locul în ciuda faptului ca medicii ei înşişi par să aibă o competenţă incertă (cu studii afişate în CV-uri în centre universitare de mâna a treia de care nici nu ştiai că există şi fără nicio specializare serioasă) nutrind pe mai departe fantasma excelenţei private.
Ceea ce scapă, adesea, analizei este lipsa concurenţei. Între diferitele variante de îngrijire medicală nu există de fapt o concurenţă reală câtă vreme medicii lucrează şi într-un sistem şi într-altul pasându-şi pacienţii de colo-colo sau în situaţia în care slaba dezvoltare a sistemului a creat monopoluri private în anumite specialităţi medicale.
Această comunicare şi circulaţie de pacienţi, medici şi resurse tehnice între cele două sisteme, nu serveşte în cele din urmă decât interesele unei oligarhii profesionale.
Dar de ce intenţia guvernului a provocat reacţii atât de dure? Cu toate că lumea admite, îndeobşte, că există o simbioză nefericită între sistemul public şi cel privat, care are la originile sale apariţia cabinetelor particulare din anii 90, o parte a opiniei publice manifestă o mare nemulţumire faţă de reforma anunţată.
Se pare că «piaţa» sistemului medical a ajuns la un anumit echilibru al preţurilor: aceleaşi servicii în linii mari sunt oferite la preţuri comparabile atât în sistemul public cât şi cel privat. Totuşi sistemul privat reuşeşte să fie mai atractiv. Nu neapărat prin calitate medicală, adesea mai slabă, ci prin igienă şi ambianţă. Cine a urmărit succesul unui restaurant ca McDonalds cu mâncare teribil de proastă înţelege uşor că igiena (lumina, suprafeţele curate şi strălucitoare, adresarea într-o politeţe standardizată) a fost vectorul principal al succesului.
Pe de altă parte, unii preferă un spital privat şi din motive de prestigiu, chiar dacă se întâmplă să nu fie bine trataţi. Statutul social şi imaginea de sine contribuie enorm la o decizie de acest tip ca şi la tipul cheltuielilor pe care le face cineva. Nu doar să intri într-o clinică de stat cu balustrade ruginite şi instrumetar vechi de 40 de ani, dar (ceea e mai greu de mărturisit) şi să stai la coadă alături de bătrâni şi bătrâne cu înfăţişarea maltratată de sărăcie cronică pare pentru unii stânjenitor.
Au apărut în România categorii de persoane care nu mai vor să stea laolaltă. În plus, cei care îşi pot permite servicii mai scumpe doresc, fireşte, la rândul lor, să profite de banii pe care îi virează statului cu titlu de asigurare obligatorie. E o criză profundă, căci toată lumea are sentimentul ultrajului. Cei săraci se simt nedreptăţiţi, câtă vreme nu au acces la mediul privat, fiind totodată discriminaţi în spitalele publice, acolo unde tot «piaţa» face regula prin onorariile neoficiale. Cei cu bani, care au două opţiuni (să plătească un onorariu substanţial medicului şi asistentei şefe de «la stat» în schimbul unui tratament preferenţial sau să plătească un onorariu oficial la privat), se simt ultragiaţi şi ei că li se răpeşte una dintre opţiuni şi totodată că li se refuză sentimentul gratificator al diferenţei sociale. Este o tensiune reală ale cărei consecinţe politice nu pot fi măsurate. Dacă guvernul actual nu va întreprinde o reformă echitabilă a sănătăţii, atunci, cu siguranţă, vor începe să se amplifice contestaţiile împotriva sa, aşa cum s-a petrecut şi cu guvernul anterior.
Felul cum a prezentat Raed Arafat tăierea finanţării sistemului privat are sens, dar măsura aceasta nu se va susţine decât ca o primă etapă a unei reforme reale care va trebui să conţină cel puţin două elemente: o reformă a sistemului de asigurări, care să desfiinţeze eventual obligativitatea asigurării la stat şi una care să desfiinţeze monopolul pe care îl exercită un corp medical privilegiat prosperând şi «la stat» şi «la privat» ca mielul blând din poveste.
Totuşi, dificultatea reformei stă într-o evidenţă nerostită. România nu are un sistem public şi unul de piaţă, ci, în realitate, două sisteme public-private dintre care unul trăieşte, de foarte multă vreme, perfect disimulat. Este o realitate ambivalentă, căci pe de o parte onorariile neoficiale crează mari probleme de etică socială, dar pe de alta abia ele au asigurat supravieţuirea sistemului. Aceste onorarii sunt intangibile nu pentru că ar exista oficialităţi corupte care ar trece situaţia cu vederea, aşa cum pretind cei naivi, ci pentru că ele reprezintă chiar perfuziile vitale ale sistemului medical. Câtă vreme statul nu poate finanţa sistemul la nivelul exigenţelor societăţii, intervine automat aportul privat. Aşadar nu separarea dintre public şi privat – în fapt imposibilă deocamdată - ar trebui să fie prioritară, ci crearea unei reale concurenţe în cadrul sistemului medical.
