Întrebată dacă mai revine în prezent în România, scriitoarea răspunde că destul de frecvent, însă nu îi place deloc ceea ce vede. „Sărăcie şi corupţie, iar apoi vechile clădiri care par că au înflorit câte puţin cam prin toate localităţile, alături de nomenclatura de altădată. Sunt foarte mulţi tineri inteligenţi, oneşti, serioşi, întreprinzători, dar care nu au speranţe şi se resemnează sau emigrează imediat ce le este posibil. Cine nu îşi ţine gura are o viaţă dificilă şi mi se pare că a revenit şi vechea teamă...”, afirmă Herta Muller.
Reporterul italian, care i-a luat interviul în cafeneaua casei scriitorilor din Berlin, observă chiar în comportamentul ei urme ale acelei „vechi frici”, în timp ce îşi bea cafeaua autoarea controlând cu privirea intrarea în local, în mod repetat şi nervos, deşi nu aşteaptă pe nimeni şi nici nu vrea să verifice cât e ora pe ceasul din peretele de lângă uşă. Scriitoarea a cunoscut foarte bine teama de Securitate, permanentă şi omniprezentă, în propria casă şi în afara ei, atât pentru viaţa ei cât şi pentru a membrilor familiei şi prietenilor. „Nu mai era loc pentru niciun alt sentiment. Când îmi soseau ameninţările prin telefon sau poştă, când îţi intrau în casă în lipsa ta, ai senzaţia că nu poţi fi în siguranţă nicăieri, nu mai ai sentimentul intimităţii vieţii private. După ce am revenit în Germania îmi amintesc imensa uşurare că puteam în sfârşit să mă simt în siguranţă, că nu trebuia să mă mai tem că voi fi omorâtă”, spune autoarea.
Ea se relaxează însă când vorbeşte despre scris şi litere, atât în germana maternă cât şi în româna învăţată la 15 ani la colegiul din Timişoara, aceasta nefiind limba inamicului, ci limba inconştientului profund care o însoţeşte mereu, fără de care nu ar fi ceea ce este, iar vocea şi cuvintele sale nu ar fi la fel. „Am scris puţin în română şi niciodată narativ, dar nu numai că îmi place să o simt în gură când o vorbesc, ca pe o mâncare bună, dar şi într-un anume fel, mai apropiată de caracterul meu, care nu e german. Să vă dau un exemplu: în română i se spune «fazan» unui om pierzător, în timp ce în germană «fazanul» este cel plin de sine, arogant şi învingător. Evident că mie îmi place cel mai mult bietul fazan român. E ca şi cum aş avea doi ochi şi două perspective diferite asupra realităţii, una germană şi una română”, arată autoarea, care se va afla pe 16 iunie la Roma, la festivalul internaţional de literatură Massenzio, unde va vorbi şi despre ultima sa carte publicată în italiană, „L'Altaleno del respiro / Leagănul respiraţiei”, dar şi despre dictatură, subiect abordat în toate deplasările ei.
Herta Muller avertizează în avans publicul italian să nu mai ia cu lejeritate sensul acestui cuvânt, care nu trebuie să îşi piardă din forţă şi agresivitate. „Nu pot să sufăr să aud vorbindu-se de «dictatură mediatică», de exemplu, sau de «limitare a libertăţii» când e vorba de controalele de pe aeroporturi, pentru că dictatura şi lipsa de libertate le-am simţit pe pielea mea şi le ştiu foarte bine. Dacă abuzăm de aceşti termeni ajungem să le pierdem sensul deoarece pentru a ne apăra, pentru a ne cere dreptatea, avem nevoie de expresii puternice, de cuvinte dramatice şi incisive”, mai spune autoarea.
În interviul acordat Corriere della Sera, ea mai vorbeşte şi despre subiectul cărţii „Leagănul respiraţiei”, deportarea după 1944 în Ucraina a minoritarilor germani din România cu vârste între 17 şi 45 de ani, printre care s-a numărat şi mama scriitoarei, precum şi despre relaţia ei cu Securitatea din România, atât în perioada tinereţii, cât şi după emigrarea în Germania.
Reporterul italian, care i-a luat interviul în cafeneaua casei scriitorilor din Berlin, observă chiar în comportamentul ei urme ale acelei „vechi frici”, în timp ce îşi bea cafeaua autoarea controlând cu privirea intrarea în local, în mod repetat şi nervos, deşi nu aşteaptă pe nimeni şi nici nu vrea să verifice cât e ora pe ceasul din peretele de lângă uşă. Scriitoarea a cunoscut foarte bine teama de Securitate, permanentă şi omniprezentă, în propria casă şi în afara ei, atât pentru viaţa ei cât şi pentru a membrilor familiei şi prietenilor. „Nu mai era loc pentru niciun alt sentiment. Când îmi soseau ameninţările prin telefon sau poştă, când îţi intrau în casă în lipsa ta, ai senzaţia că nu poţi fi în siguranţă nicăieri, nu mai ai sentimentul intimităţii vieţii private. După ce am revenit în Germania îmi amintesc imensa uşurare că puteam în sfârşit să mă simt în siguranţă, că nu trebuia să mă mai tem că voi fi omorâtă”, spune autoarea.
Ea se relaxează însă când vorbeşte despre scris şi litere, atât în germana maternă cât şi în româna învăţată la 15 ani la colegiul din Timişoara, aceasta nefiind limba inamicului, ci limba inconştientului profund care o însoţeşte mereu, fără de care nu ar fi ceea ce este, iar vocea şi cuvintele sale nu ar fi la fel. „Am scris puţin în română şi niciodată narativ, dar nu numai că îmi place să o simt în gură când o vorbesc, ca pe o mâncare bună, dar şi într-un anume fel, mai apropiată de caracterul meu, care nu e german. Să vă dau un exemplu: în română i se spune «fazan» unui om pierzător, în timp ce în germană «fazanul» este cel plin de sine, arogant şi învingător. Evident că mie îmi place cel mai mult bietul fazan român. E ca şi cum aş avea doi ochi şi două perspective diferite asupra realităţii, una germană şi una română”, arată autoarea, care se va afla pe 16 iunie la Roma, la festivalul internaţional de literatură Massenzio, unde va vorbi şi despre ultima sa carte publicată în italiană, „L'Altaleno del respiro / Leagănul respiraţiei”, dar şi despre dictatură, subiect abordat în toate deplasările ei.
Herta Muller avertizează în avans publicul italian să nu mai ia cu lejeritate sensul acestui cuvânt, care nu trebuie să îşi piardă din forţă şi agresivitate. „Nu pot să sufăr să aud vorbindu-se de «dictatură mediatică», de exemplu, sau de «limitare a libertăţii» când e vorba de controalele de pe aeroporturi, pentru că dictatura şi lipsa de libertate le-am simţit pe pielea mea şi le ştiu foarte bine. Dacă abuzăm de aceşti termeni ajungem să le pierdem sensul deoarece pentru a ne apăra, pentru a ne cere dreptatea, avem nevoie de expresii puternice, de cuvinte dramatice şi incisive”, mai spune autoarea.
În interviul acordat Corriere della Sera, ea mai vorbeşte şi despre subiectul cărţii „Leagănul respiraţiei”, deportarea după 1944 în Ucraina a minoritarilor germani din România cu vârste între 17 şi 45 de ani, printre care s-a numărat şi mama scriitoarei, precum şi despre relaţia ei cu Securitatea din România, atât în perioada tinereţii, cât şi după emigrarea în Germania.
