Lacul Baikal, situat în sud-estul Siberiei (Federaţia Rusă), întins pe o suprafaţă de 3,15 milioane hectare, este cel mai vechi (25 milioane de ani) şi cel mai adânc lac (1.700 metri) de pe glob, potrivit whc.unesco.org. În anul 1996, a fost înscris pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.
Lacul conţine 20% din totalul rezervelor de apă dulce din lume (exceptând gheţarii). Cunoscut sub numele de "Galapagos al Rusiei", vechimea şi izolarea lacului Baikal au produs una dintre cele mai bogate şi cele mai neobişnuite faune de apă dulce din lume, cu o valoare excepţională pentru ştiinţă. De asemenea, lacul este înconjurat de un sistem de arii protejate, cu mari valori naturale pitoreşti.
Acest lac enorm se află într-o zonă activă de rift continental, care se lărgeşte cu aproximativ 2,5 cm pe an, conform site-ului www.globi.ro. Cel mai adânc lac din lume este, de asemenea, extrem de transparent, încât se poate vedea la 130 de metri de la suprafaţă în adâncul său. El poate fi considerat şi unul dintre "muzeele vii", în care trăiesc aproximativ 800 de specii de animale şi 245 de specii de plante endemice.
Lacul, a cărui formă seamănă cu o semilună, este a treia întindere de apă din Asia (după Marea Caspică şi Lacul Aral). S-a format într-o depresiune tectonică, născută în epoci geologice foarte vechi. Lacul Baikal îşi datorează abundenţa de apă celor 336 de râuri care se varsă în el, dintre care cele mai importante sunt Selenga, la sud-est, şi Angara Superioară, la nord. Unicul râu care curge din lac mai departe (în partea sa sud-vestică) este acelaşi Angara, afluentul fluviului Enisei. La nord de lac tronează două masive muntoase, Munţii Baikal şi Munţii Barguzin, iar prin apropiere de extremitatea sa sudică trece graniţa ruso-mongolă.
Lacul Baikal a fost descoperit în anul 1643 de către K. Ivanov şi V. Kolesnikov, iar în 1675, cunoscutul călător şi diplomat român Nicolae Milescu Spătarul, cunoscut în descrierile în limba rusă sub numele de Nicolae Spafarovici, în drum spre China, l-a ocolit prin partea sud-vestică, făcându-i şi o descriere amănunţită. De atunci, lacul a constituit obiectul multor expediţii, fapt ce a permis elucidarea problemelor deosebite privind geneza depresiunii, adâncimea, regimul hidric, plantele şi vietăţile ce trăiesc în el.
Acesta se bucură de interesul oamenilor de ştiinţă nu numai datorită adâncimii sale, care stabileşte un record în materie, dar şi datorită faunei şi florei sale unice. Apele lacului surprind prin transparenţa lor neobişnuită şi prin puritatea lor. Lacul se distinge printr-o mare varietate a florei şi faunei. Speciile care trăiesc în adâncurile sale sunt în majoritatea lor endemice, cu alte cuvinte pot fi întâlnite numai în această zonă a globului pământesc, precum foca de Baikal. Primul cercetător care a apreciat acest exemplar biologic deosebit a fost polonezul Benedykt Dybowski. Focile de Baikal, iubitoare de apă dulce, rămân una dintre cele mai importante particularităţi ale lacului. În timpul uneia dintre glaciaţiuni, o parte dintre focile de mare au migrat în aval. Când Baikal a devenit un lac fără cale de comunicare cu marea, ca urmare a deplasării plăcilor litosferei, focile au fost separate de mediul lor natural. În prezent, aproximativ 70.000 dintre aceste mamifere înoată în Lacul Baikal, situat la aproape 1.700 kilometri distanţă de Oceanul Arctic.
Baikal este unul dintre lacurile cele mai populate cu peşte din Siberia. Aici se pescuiesc mai ales sturioni şi somoni. În zonele din vecinătatea lacului se extrage petrol şi alte minerale folositoare.
Lacul este vizitat de numeroşi turişti din lumea întreagă, deşi nu există practic niciun fel de infrastructură turistică în regiune.
Descoperirea Lacului Baikal de către ruşi, în 1643, a condus la intensificarea semnificativă a schimburilor comerciale între Rusia şi China. Regiunile din jurul lacului au devenit popasuri importante pe traseul comercial care unea cele două ţări.
