Ultimele tragedii petrecute în Mediterana cu oameni care-şi riscă şi de foarte multe ori îşi pierd viaţa în speranţa găsirii unui loc sigur, au determinat opinia publică din Europa, precum şi instituţiile europene să-şi întoarcă privirea asupra acestei probleme. Totuşi, mare parte a reacţiilor şi acţiunilor nu sunt la înălţimea circumstanţelor cu care se confruntă statele din sudul continentului, nevoite să facă faţă pe cont propriu presiunii unui flux migraţional din ce în ce mai mare.
Doar în primele luni ale lui 2015, peste 38.000 de persoane din ţările din nordul Africii au intrat pe pământ european, iar 1.800 au pierit încercând.
Chiar şi în faţa unei astfel de catastrofe umanitare, există motive care determină unele state europene precum Marea Britanie – care a şi respins iniţiativa Comisiei Europene (CE) privind distribuirea pe cote a imigranţilor între statele membre – să manifeste mari reticenţe în a mai primi vreun refugiat. Argumentele care se aduc în contra propunerii Comisiei sunt mai mult sau mai puţin populiste, retorica ce prinde forţă în faţa unor astfel de situaţii invocând protejarea economiei, a pieţei muncii şi a culturii naţionale. Însă, datele Înaltului Comisariat al ONU pentru Refugiaţi (UNHCR) demonstrează că cel puţin jumătate dintre cei care traversează Mediterana pentru a ajunge în Europa, fug de război şi de persecuţii. De asemenea, informaţiile venite de la Organizaţia Mondială pentru Migraţie şi de la Marina Militară italiană arată că principalele ţări de origine ale imigranţilor de anul acesta sunt Eritreea, Siria, Somalia, Nigeria şi Gambia. Este vorba despre ţări cufundate în conflicte, în urma cărora se creează condiţiile necesare pentru a cere azil într-un alt stat.
Organismele internaţionale atrag astfel atenţia că în ciuda pericolelor prin care trec, numărul celor care care-şi riscă viaţa lor şi a copiilor lor plecând pe mare este în continuă creştere, iar urgenţa găsirii unor soluţii eficiente pentru gestionarea acestei realităţi tragice este evidentă.
Mulţi dintre imigranţi devin victime ale traficanţilor care profită de situaţiile politice şi sociale din ţările de origine punându-le la dispoziţie ambarcaţiuni vechi, aglomerate şi care de foarte multe ori îi conduc pe migranţi spre moarte şi nu spre un viitor mai sigur şi mai bun. Însă, înainte de a întreprinde periculosul drum pe mare, cei care sunt nevoiţi să plece din ţările lor, trec printr-o altă serie de dificultăţi, riscuri şi ameninţări greu de imaginat pentru noi, europenii. Unii mai au puterea să vorbească despre experienţele teribile pe care le-au înfruntat: mii de kilometri parcurşi pe jos prin căldura Africii, traversarea mai multor ţări vânaţi de mafiile locale care le cer bani pentru a-i conduce către nord, bandiţii care încearcă să le fure şi puţinul pe care-l deţin. Dar sunt şi încercări încă şi mai cumplite la care sunt martori: precum violenţele sau moartea prietenilor lor sau a membrilor familiilor.
În Europa, cei mai mulţi imigranţi ilegali ajung pe coastele Italiei, Spaniei sau Greciei, ţări care se văd copleşite de tragediile ce se produc la porţile lor, dar şi de responsabilitatea gestionării la nivel naţional a unei asemenea situaţii. În aceste condiţii, statele aflate la frontiera sudică a UE au solicitat implicarea instituţiilor europene în soluţionarea problemei imigraţiei clandestine.
În cadrul ultimelor reuniuni la nivel comunitar, liderii statelor membre UE au convenit asupra unei serii de acorduri care privesc atât măsuri ce pot fi aplicate în spaţiul european – precum un buget mai mare destinat politicilor migraţiei, consolidarea misiunii Frontex (Agenţia Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale statelor membre ale Uniunii Europene) privind supravegherea fronterei maritime sudice a UE, o operaţiune militară de neutralizare a ambarcaţiunilor traficanţilor, dar şi măsuri externe, cum este convenirea unor acorduri cu vecinii din sudul continentului.
În acest sens, în luna mai, Comisia Europeană a propus un plan pentru imigraţie şi azil care prevede ca 20.000 de refugiaţi proveniţi din Siria şi Eritreea să fie relocaţi din Italia şi Grecia în alte state ale UE, urmând ca până la sfârşitul anului, să fie creat un mecanism permanent care să gestioneze problema fluxului de imigranţi.
Conform grilei cotelor obligatorii de repartizare a refugiaţilor, României i-ar reveni găzduirea unui procent de 3,29% din total, adică 657 de persoane. Pentru implementarea mecanismului provizoriu, UE va aloca din bugetul comunitar pentru perioada 2015-2016 o sumă totală de 50 de milioane de euro, urmând ca fiecare ţară să primească 6.000 de euro pentru fiecare refugiat găzduit.
Dacă – după cum arată OIM-Biroul în România – „relocarea este un instrument şi un simbol de solidaritate internaţională şi de participare la efortul comun de a găsi soluţii durabile pentru refugiaţi”, este de aşteptat ca UE să ajungă la un acord care să prevadă un plan eficient de acţiune iar, în acelaşi timp, ca statele membre să ofere opiniei publice informaţii corecte legate de motivele pentru care imigranţii îşi abandonează ţările, arătând care este importanţa primirii şi integrării refugiaţilor în ţările lor.
În definitiv, protejarea persoanelor care fug de persecuţie şi război este o obligaţie prevăzută de dreptul internaţional şi o nouă provocare pentru UE al cărei model se bazează pe cooperare pentru depăşirea conflictelor şi pe generarea de prosperitate.
