Semifinala pierdută de Simona Halep la Wimbledon a demonstrat încă o dată, dacă mai era nevoie, cât de mare este constănţeanca noastră. Meciul ar fi avut aceeaşi linie cu cele din sferturi şi optimi, când Simona a şters pe jos cu adversarele, dar accidentarea la gleznă a împiedicat-o să îşi vadă împlinit visul de a câştiga prima finală de Mare Şlem din carieră. Nu voi vorbi de arbitrul-bufon, acelaşi care a întrerupt finala de la Roland Garros exact când jucătoarea noastră era pe punctul să încline decisiv meciul cu Şarapova, care s-a trezit şi la Wimbledon să fragmenteze partida când Simona juca foarte bine la finalul primului set. Ceea ce este cu adevărat de remarcat este ambiţia şi spiritul incredibil de sacrificiu al Simonei Halep, care a strâns din dinţi şi a continuat să joace la un nivel destul de ridicat, deşi era accidentată. Câţi dintre românaşii noştri ar fi făcut aşa ceva într-o situaţie similară? Aproape niciunul. Este un răspuns lipsit de orice urmă de subiectivism. Orice alt jucător român ar fi abandonat meciul pentru că avea o scuză plauzibilă. Câteodată, când mă uit la meciurile Simonei, am senzaţia că fata asta nu are nicio legătură cu România, cu materialul genetic din care este fabricat acest popor. Spiritul ei de luptă şi încăpăţânarea de a nu renunţa la ideea de a câştiga fiecare meci aduce mai degrabă a neamţ şi nu pot decât să mă bucur că, măcar o dată la 100 de ani, se naşte un român ca ea. Spun asta pentru că, cel puţin în ultimii ani, ne caracterizează invidia, nu dorinţa de a fi mai buni faţă de cel care excelează într-un domeniu sau altul. Dorinţa de a face rău ocupă şi ea un loc fruntaş, mai degrabă decât ambiţia de a ne depăşi condiţia şi a deveni mai buni decât suntem. Plăcerea Simonei Halep de a juca fiecare minge ar trebui imitată de fiecare dintre noi în multe aspecte ale vieţii, dacă vrem să devenim mai mult decât nişte roboţei, care se duc la slujbă cu dezgust, iar seara ies cu prietenii, ca să-i mai bârfească puţin pe cei ce ies din „tipare” şi au reuşit să facă ceva cu viaţa lor. Marile caractere se văd în cele mai dificile momente alevieţii, când îşi revin din pumni fără să îşi piardă busola, ca un far în mijlocul mării învolburate, ce luminează şi atunci când valurile îl lovesc cu putere. Fără pic de exagerare, meciurile Simonei ar trebui date ca exemplu în şcoli, pentru ca noua generaţie să aibă măcar un reper despre ce înseamnă să îţi stabileşti nişte obiective în viaţă şi să te ţii cu dinţii ca să le îndeplineşti. Uitaţi-vă în ce hal au ajuns cei care mâine-poimâine ar trebui să fie medici, avocaţi, arhitecţi sau ingineri. Au nevoie de o perioadă de relaxare ca să studieze - mare atenţie! - operele autorilor români, dacă e să iau o singură perlă a unui liceean de la Bacalaureatul din acest an. Simona Halep la doar 22 de ani este la câteva sute de puncte de locul doi mondial în tenisul feminin, ca să revin la subiectul de la care am plecat. Atât timp cât nu vom şti ce vrem de la viaţă, nu vom fi altceva decât un vas în derivă, pe care valurile hazardului îl vor duce într-o direcţie de cele mai multe ori greşită.
