Gata, a trecut şi marea confruntare a vieţii adolescenţilor noştri cu viitorul! Bac-ul s-a dus, cine a luat a luat, cine nu, NU! Şi gata! Unii dintre ei vor mai încerca poate la toamnă, cei care încă mai cred în posibilităţile lor, cei care poate dintr-un motiv obiectiv sau subiectiv se cred nedreptăţiţi, sau cei pe care îi vor împinge de la spate părinţii care şi-au luat nemernicul ăsta de bac la vremea lor, aşa cum şi l-au luat, dar l-au luat, şi care părinţi nu concep ca progenitura sau progeniturile lor să nu se ridice măcar la nivelul lor, vorbind despre studii, că dacă e vorba despre viaţa viitoare sau despre veniturile viitoare...
Problema e, şi nu numai că e, chiar există, problema e (din punctul de vedere a unui părinte care şi-a rupt toată tinereţea cărând fiare prin combinat sau prin şantierul naval, cu nevastă-sa cărând copiii pe la creşă şi pe la grădiniţă) până la urmă doar una financiară. Am întâlnit genul ăsta de familii, cu copii de nota 7-8 chiar 9 la bac, în anii trecuţi, copii care au intrat chiar şi la facultate, dar care părinţi care nu au putut pur şi simplu să-i susţină material pentru a-şi atinge un vis, pentru a-şi realiza una dintre cele mai mari dorinţe ale unui tânăr, aceea de a ajunge pe picioarele lui. Sau, măcar, pentru a-şi face mândri părinţii. O să-mi spuneţi poate că sunt pe undeva calp, că facultăţile sunt pline şi că sunt încă părinţi capabili să-şi susţină copiii până la capăt. Câţi? De asta vă spuneam şi mai zilele trecute, sunt copii care deşi au avut rezultate excelente prin şcoală, deja arată şi gândesc ca nişte oameni bătrâni, deja se gândesc la un job de spălător de pahare prin Irlanda sau prin Anglia, unde ora se plăteşte cu două lire şi jumătate, ceea ce-ţi ajunge de un sandwich şi de vreo două ţigări (banii de pe o oră de muncă), restul fiind bani pe care dacă nu eşti mare amator de discoteci, de baruri de noapte, îţi ajung să te întorci în România peste şase luni sau peste un an, sau peste doi-trei ani, cu bani şi de maşină, şi de casă, şi de mireasă sau de mire. Şi după aia, inevitabil, te bagi mai întâi într-o mică afacere, asta creşte ca un Făt-Frumos peste noapte, te bagi în cârdăşie cu interlopii (nu de alta, dar cu cât ai, vrei mai mult) şi... deodată... vine DNA-ul, vine miliţia cu cătuşele şi... deodată... realizezi că mai bine făceai o facultate prin România şi te mulţumeai cu un post de vânzător pe la firmele astea de încarcă telefoane sau cu vreun post de paznic de noapte fără facultate. Bine, opţiunile sunt multe, de exemplu, dacă te ajută fizicul, poţi să te duci direct la emisiunea aia a lui Dan Negru unde toate blondele (vopsite sau originale) sunt proaste de dau prin crengile eminesciene (adică n-au auzit nici de unul, nici de altul) sau, şi mai bine, îl abureşti într-o noapte prin vreun club de fiţe pe nu ştiu care mare cântăreţ de manele (că ăştia, la ce cântă, n-au prea multă minte), te duci cu el la un hotel şi a doua zi ţipi pe la Capatos că te-a violat. Deci, bac-ul ăsta nu prea mai are nici un rost. Aşa mi-a spus mie un bătrân prieten, care la viaţa lui a adunat calificări şi diplome pe care dacă le-ar aprinde de la un simplu băţ de chibrit, i-ar ajunge să facă un grătar pentru un botez. Bineînţeles, asta cu condiţia ca cineva să i le mai şi recunoască şi să-i aducă niscaiva carne de porc, de vită, de peşte sau măcar nişte ciuperci de pus pe grătarul ăla. Că dacă nu...
