În 2007, când preţurile la alimente au început să crească, China a semnat o înţelegere cu Filipine pentru închirierea a 2,5 milioane de hectare de teren destinate culturilor alimentare, întreaga producţie urmând să fie exportată în China. Când s-a aflat de înţelegere, fermierii filipinezi au protestat atât de vehement încât autorităţile de la Manila au fost obligate să suspende înţelegerea. Un scandal similiar a zguduit Madagascarul, acolo unde o firmă sud-coreeană a încercat să obţină drepturile de exploatare asupra a 3 milioane de hectare de teren. Consecinţele? Demisia guvernului şi, desigur, anularea înţelegerii.
Puţine lucruri pot aprinde atât de uşor revoltele populare ca pierderea drepturilor de exploatare a propriilor terenuri naţionale. E logic deci ca înţelegerile de genul celor menţionate mai sus să fie foarte periculoase, atât pentru guvernele locale, cât mai ales pentru investitorii străini implicaţi: echipamentele agricole pot fi foarte uşor sabotate de localnicii înfometaţi, recoltele pot fi foarte uşor incendiate.
În plus, respectivii investitori se confruntă şi cu alte probleme: de pildă, cum să exporte produsele? Vor permite oare ţăranii plecarea camioanelor încărcate cu cereale spre porturi şi, ulterior, spre ţările de destinaţie, când ei sunt pe punctul de a muri de foame? Greu de crezut.
E adevărat, nici investitorii străini nu sunt dispuşi să lase să le scape această oportunitate, a închirierii de terenuri agricole în ţările sărace. E vorba totuşi aici de o afacere al cărei potenţial este estimat la 50 de miliarde de dolari, o sumă imposibil de trecut cu vederea, chiar şi în condiţiile în care ar putea trece mulţi ani până când să se obţină efectiv primii bani. Să nu uităm că infrastructura publică necesară pentru o agricultură modernă, orientată către piaţă, nu există, de exemplu, în majoritatea statelor Africii.
E nevoie de timp şi bani până să fie pusă la punct această infrastructură, foarte complexă, formată din garaje pentru maşinile agricole, echipamente de uscare a seminţelor, silozuri, depozite pentru îngrăşăminte, facilităţi de stocare a combustibilului, servicii de reparaţii şi mentenanţă, tehnologie de foraj, pompe de irigaţii, surse de alimentare cu energie electrică. Sunt multe de făcut, aşadar, iar ceea ce se vede până în acest moment pe terenurile deja închiriate arată că afacerea funcţionează cu mare dificultate.
Problema majoră este însă alta: închirierea acestor terenuri va mări, într-adevăr, producţia mondială de hrană? Nu se ştie încă, dar un semnal avem totuşi: Banca Mondială estimează că doar 37% din aceste suprafeţe închiriate sunt destinate culturilor alimentare, restul sunt utilizate pentru a produce biocombustibili şi alte culturi industriale. Răspunsul la întrebarea de mai sus n-ar fi, deci, unul optimist.
Şi apoi, presupunând că aceste terenuri vor produce hrană, multă hrană, cine va beneficia de ea? Dacă aproape toate investiţiile – în echipamente agricole, fertilizatori, pesticide, seminţe – provin din străinătate şi dacă toată producţia este exportată, contribuţia la economia naţională a statului-proprietar al terenurilor nu poate fi decât foarte mică.
În cel mai bun caz, localnicii ar putea să îşi găsească de lucru ca zilieri, dar doar “ar putea”, din moment ce operaţiunile specifice vor fi în mare parte mecanizate. Iar în cel mai rău caz, ţări sărace ca Mozambic şi Sudan vor avea la dispoziţie mai puţin teren pentru a-şi hrăni populaţia şi aşa înfometată. Până acum achiziţiile de terenuri n-au crescut producţia de alimente, ci doar au creat multă nelinişte.
Şi, în fine, asta nu e tot. Lupta ţărilor lumii pentru a-şi asigura necesarul de alimente se desfăşoară şi pe alte planuri. Recent, Coreea de Sud, care îşi importa 70% din necesarul de cereale, a anunţat foarte clar că intenţionează să nu mai apeleze la marile firme intermediare care se ocupă cu tranzacţionarea cerealelor la nivel mondial, scopul fiind să-şi achiziţioneze marfa direct de la fermierii americani, în baza unor contracte multianuale care să prevadă cumpărarea de cantităţi mari de porumb, grâu sau soia la preţuri fixe.
Şi, desigur, e de aşteptat ca alte ţări importatoare să nu stea cu mâinile în sân, privind cum Coreea de Sud încearcă să-şi asigure o parte din producţia americană de cereale înainte ca aceasta să ajungă pe piaţă. Sud-coreenilor li se vor adăuga cu siguranţă chinezii, japonezii, saudiţii şi alţi importatori cu greutate, care, logic, vor avea în vedere nu numai producţia americană, ci şi pe cea a altor ţări exportatoare, ca Australia, Argentina, Canada.
Concurenţa pentru grânele lumii se va ascuţi, aşadar, iar consecinţa acestei situaţii nu poate fi decât una: alimentele ieftine, văzute de mulţi cetăţeni ai ţărilor bogate ca un lucru normal, de la sine înţeles, vor deveni o simplă amintire.
