La sfârşitul lunii decembrie, Teatrul Dramatic "Fani Tardini" din Galaţi a venit cu o propunere interesantă, cu un "cadou" care a fost "creat" după multe ore de lectură şi nenumărate repetiţii, prezentând publicului spectacolul "Orchestra Titanic", o adaptare după textul dramaturgului bulgar Hristo Boytchev, în regia lui Eugen Făt. Despre modul în care s-a născut acest spectacol şi despre lungul drum parcurs de la text până la jocul de pe scenă, până la lumina reflectoarelor şi aplauzele spectatorilor, am stat de vorbă cu regizorul Eugen Făt, care se află într-o continuă căutare şi nu se mulţumeşte să lase textul la întâmplare… Împreună cu actorii, cu care are o relaţie apropiată, întoarce textul pe toate feţele şi nu scapă din vedere nici cel mai mic detaliu, afirmând că are o responsabilitate imensă în faţa publicului.
Reporter: Care sunt criteriile după care alegeţi o anumită piesă pentru montare?
Eugen Făt: În primul rând, textul trebuie să-mi spună ceva personal, textul trebuie să-mi vorbească. Dacă nu simt o relaţie cu el, nu-l iau! Ca să aleg un text pentru montare, citesc în jur de 15-20 de piese. Ultima variantă pe care o aleg pentru spectacol nu e varianta finală, pentru că după aceea urmează să intru în el şi să-l modific. Cred că din toate montările mele, toate textele le-am modificat. Într-un singur caz am avut o situaţie în care nu am putut să adaptez textul la ceea ce vroiam, sau la scenă, sau la actori, şi asta pentru că autorul a stipulat în contract că nu am voie să intervin. Am tăiat atunci din text, l-am înjumătăţit, dar n-am intervenit cu textul meu, cu ideile mele, cu replicile mele. În alte cazuri, sunt situaţii în care mi se cere ceva anume. Mi se spune: "Avem nevoie de comedie", de exemplu. Şi atunci automat şi lecturile mele sunt îndreptate în direcţia asta.
R: Cum au primit actorii textul? Care a fost prima lor reacţie când aţi venit cu propunerea aceasta? (n.r. este vorba despre cea mai recentă piesă montată, "Orchestra Titanic" de Hristo Boytchev)
EF: Ei nu au văzut ceea ce am văzut eu în text. Eu am ales acest spectacol uman, despre suflet… Ceea ce am simţit eu la lectură era ceva plăcut, nu era nimic respingător, negativ, să-ţi creeze o stare de angoasă. Actorii, în schimb, n-au văzut asta. Mi-au deschis ochii spre o direcţie pe care eu iniţial nu ştiu dacă neapărat nu am văzut-o, dar mai mult am ignorat-o, şi anume partea folosofică şi metafizică şi complicaţiunile şi alambicaţiunile textului, care eu nu le-am văzut la prima lectură şi erau atât de evidente. Şi atunci am stat cu ei, ceea ce n-am mai făcut niciodată până acum, am stat o lună întregă la lectură. De obicei se stă maxim o săptămână, cu unele excepţii, o săptămână jumatate, două... Noi am stat o lună la lectură şi am tăiat toate "cordoanele" astea laterale ale metafizicii, filosofice pe care mi le-a dat textul şi am încercat să ţinem linia dreaptă, păstrând starea aia de bine pe care am zis că trebuie să o păstrăm. Cu acea stare de bine mi-a vorbit prima dată acest text. Asta a fost, am zis: pe linia asta trebuie să mergem, restul eliminăm… Până să ajungem la varianta asta (e o traducere, iar cu traducerile sunt întotdeauna mari probleme, traducerile sunt deficitare din multe puncte de vedere…), eu am citit şi o traducere în limba engleză şi o traducere în limba italiană. Şi fiecare variantă mi-a dat idei noi. Cea în engleză, de exemplu, avea un detaliu: "această gară se află într-o vale părăsită", ceea ce pentru mine a însemnat foarte mult şi m-a ajutat la decor. E bine să citeşti, să ai multe surse, să te informezi când lucrezi. Şi după aceea, cu actorii am ajuns şi am făcut varianta de text pentru spectacol, dar am schimbat sensul la unele cuvinte, erau cuvinte care nu se legau, nu se înţelegea în propoziţii ce legătură are predicatul acesta alături de substantivul ăsta… Am adaptat, a fost o muncă de scribar în prima parte.
R: Să înţeleg că aveţi deschidere şi către propunerile actorilor…
EF: Normal… Actorul joacă, actorul va fi pe scenă cel care va intra în pielea personajului. Mă interesează punctul lui de vedere, mă interesează să văd ce simte el. Mă interesează dacă el spune, de exemplu: uite, mie în loc de cuvântul acesta, îmi vine să spun aşa…Şi chiar dacă nu spune el, în momentul în care tu urmăreşti şi eşti atent la ceea ce se întâmplă pe scenă, vezi că nu-i prea confortabil, vezi că nu prea se potriveşte pe sufletul lui sau pe felul în care vede el personajul şi atunci eşti nevoit, chiar dacă nu ţi-o spune el. Dar eu am o relaţie foarte deschisă, apropiată, cu actorii. Nu trebuie să vin să spun: spuneţi-mi voi când nu vă simţiţi OK. Nu, noi comunicăm şi cred că acesta e lucrul cel mai important. Asta mi-am propus în acest proiect: să ajung cu actorul în primul rând să reuşesc să fac o transformare cu ei (n.r. - actorii implicaţi în acest spectacol: Ciprian Braşoveanu, Petrică Păpuşă, Veronica Păpuşă, Dan Căpăţână, Svetlana Friptu), cum n-am mai văzut în restul spectacolelor în care au jucat ei, fiecare în parte... Şi mă interesa mult să sap, să sap în interiorul lor ca să-i văd altfel. În primul rând să văd personaje, asta e marea mea obsesie când mă uit la un spectacol, fie că-i al meu, fie că-i al altuia… Să văd personaje, să văd o poveste, să văd situaţii. Şi lucrurile astea mă interesează în primul rând când lucrez, fără de care nu ar putea exista teatrul. Fără aceste trei elemente nu se poate, restul e un simplu joc…
