Amurgul prelungit al Occidentului

Fără a călca pe urmele lui Oswald Spengler, ba dimpotrivă, distanţîndu-se explicit şi declarativ de ideile predecesorului său în materie de sumbre profeţii, Niall Ferguson s-a adresat auditoriului din Germania, prin câteva conferinţe şi interviuri acordate, publicate în presă, în avanpremiera lansării în librării a recentei sale cărţi intitulată „Decăderea Occidentului.”

Britanic de origine scoţiană, Ferguson s-a profilat de timpuriu ca un gânditor non-conformist, neo-conservator, susţinător al ex-preşedintelui american Bush, adept al invaziei în Irak. Fără a fi creator de şcoală, dar reuşind să coaguleze un grup de intelectuali în jurul său, între care Ian McEwan, Salman Rushdie, Ayaan Hirsi Ali, Ferguson, prin teoriile sale, a polarizat spiritele.

DIE ZEIT a reprodus în traducere una din conferinţele profesorului de la Harvard, susţinute în Germania. Chiar şi simpla rezumare a ideilor directoare ale prelegerii fergusoniene este în măsură să redea potenţialul provocator, dar şi stimulator al modului în care pot fi căutate şi aflate originile decăderii Occidentului, dar şi şansele ipoteticei sale resuscitări. Ferguson nu crede nici în ciclicitatea istoriei, nici în caracterul ei repetitiv, ci susţine că mizează pe argumente clare în demonstraţia sa. Statisticile sunt în acest sens o adevărată mină de aur pentru autor, deşi fiabilitatea lor rămâne îndoielnică.

Pentru început, roata istoriei este dată cu o sută de ani înapoi. Germania era pe atunci a doua putere industrială după America, populaţia ei reprezenta 4% din locuitorii globului, economia germană constituia 9% din economia mondială.

Şi care este situaţia azi? PIB-ul ei este doar 3,8% din cel global, iar populaţia abia însumează 1% din cea a lumii. Cazul Germaniei este aşadar simptomatic pentru situaţia întregului Apus. Căruia, în acel annus mirabilis 1989, când capitalismul a triumfat şi în estul comunist al continentului, un viitor luminos părea a-i surâde pe vecie. Lucrurile au decurs cu totul altfel, istoria nu a luat nicidecum sfârşit cum crezuse Fukuyama. Şi de istorie venind vorba, Ferguson mai dă o dată roata înapoi, trimiţându-ne în anul 1500, când a început ascensiunea vertiginoasă a Apusului, care avea să dureze o jumătate de mileniu. Cui i s-a datorat acest miracol? Nici geografiei, nici confesiunii creştine, predominante în Apus, ci instituţiilor care sunt mult mai importante decât cei doi factori pomeniţi şi decât cultura.

La mijlocul veacului XX, crede Ferguson, ne-am fi hotărât să facem un "experiment". Cobaiul a fost Germania. O jumătate a ei a rămas capitalistă, cealaltă a devenit comunistă. La acelaşi experiment ar fi fost supuşi şi coreenii. Rezultatele au fost frapante şi convingătoare. Succesul Apusului s-a datorat din nou instituţiilor sale. Teza istoricului britanic ar fi următoarea: instituţiile schimbă şi comportamentul oamenilor iar combinaţia dintre instituţii şi idei a generat dezvoltarea spectaculoasă a Occidentului.

Pe gustul publicului larg şi în spiritul vremii, Ferguson recurge la câteva analogii simple, dacă nu cumva simpliste, spre a-şi expune teoria pe înţelesul tuturor. Factorii de succes ai Occidentului sunt denumiţi „Killer-Apps”, după modelul celor de pe ecranul unui smartphone. Nu contează că mai niciunul dintre utilizatori nu cunoaşte complicatele coduri electronice după care funcţionează jucăria. Important este ca ea să funcţioneze.

Primul Killer Apps ar fi concurenţa, culminînd cu imensul potenţial de inovaţie. A doua aplicaţie este revoluţia ştiinţifică care debutează în secolul al XVII-lea. Ferguson nu uită să menţioneze că şi războiul, despre care oricum se afirmă că ar fi tatăl multor invenţii, a jucat un rol în cucerirea supremaţiei Apusului asupra restului lumii şi, la vremea respectivă, asupra Imperiului otoman, în expansiune. Al treilea factor de succes este statul de drept, înfloritor în America proaspăt colonizată, iar caracterul sacro-sanct al proprietăţii private a contribuit de asemenea la prosperitatea economică a Apusului. Spre finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX progresele în medicină favorizează traiectoria ascendentă a evoluţiei Occidentului, înregistrându-se şi creşterea mediei de vârstă a locuitorilor acestuia. Societatea de consum şi o anume etică a muncii, cu trimiteri la teoriile lui Max Weber, încheie seria celor 6 Killer-Apps, factori cărora Occidentul le-a datorat supremaţia.

Dar ce s-a întâmplat între timp pentru ca Niall Ferguson să întrevadă, fără a fi singurul, semnele decăderii? Restul lumii, a se citi în primul rând Japonia, apoi „ţările-tigru” din Asia şi, în final, China, şi-au descărcat pe propriul lor hard software-ul Occidentului. Sau, mai precis, l-au copiat. Ferguson lasă din nou statisticile să vorbească. Istoria de succes a Apusului, care a durat o jumătate de mileniu, s-a manifestat printr-o dominanţă de tip instituţional asupra restului lumii. Acum însă, am început să ne tăiem singuri craca de sub picioare, etica muncii se topeşte în structurile statului asistenţial, societatea de consum se fragilizează sub muntele de datorii, progresele în medicină sunt şterse de aşa numitul junkfood, avantajele capitalului de ştiinţă şi cunoaştere sunt diminuate de calitatea slabă a învăţământului public, statul de drept geme sub povara unor reglementări şi restricţii inutile, spiritul de competiţie e asfixiat de regularizările centraliste.

Atingem ceea ce Adam Smith numea stationary state. Uitându-se spre Europa, Niall Ferguson nu mai zăreşte decât decenii de stagnare şi munţi de datorii. Erorile nu sunt înscrise în codul nostru genetic, au fost comise din proprie vină şi au o origine instituţională. Prin urmare ele pot fi înlăturate, dar niciunde acest proces nu este mai dificil decât în Germania legănată de iluzia leibniziană că în cea mai bună din lumile posibile, totul nu poate merge decât spre mai bine.

Nu este nevoie de doctă erudiţie spre a observa, în comparaţie cu mai noi şi mai vechi teorii, cât de tezistă este demonstraţia lui Ferguson, cât de conformă principiilor neo-liberalismului şi cât de fidelă spiritului neo-conservator. Este nevoie doar de o memorie recentă şi de spirit de observaţie. Criza bancară din 2008 s-a datorat în bună parte tocmai deregularizării excesive, avântului „turbo-capitalismului”, lăcomiei, mentalităţii de cazinou, pofta de consum depăşind cu mult mijloacele existente spre a o satisface.

Că aşa stau lucrurile o demonstrează atât eforturile administraţiei americane, cât şi ale autorităţilor europene de a contracara prin minime măsuri preventive o nouă criză, sau de a afla soluţii la actuala criză. Acesta este terenul pe care se ciocnesc însă puncte de vedere divergente. De pildă, soluţiile conforme teoriilor lui John Maynard Keynes se bat cap în cap cu cele promovate de Niall Ferguson. A investi pentru a crea locuri de muncă sau a economisi spre a redresa bugetul public? Profesorul german de economie Rudolf Hickel nu întrevede în tezele lui Ferguson nimic altceva decât o campanie de demontare a teoriilor lui Keynes. Pe care cel dintâi l-a şi denigrat postum, într-o foarte recentă conferinţă publică în faţa unor investitori, la Carlsbad, în California, unde Ferguson ar fi afirmat, citat de Magazin Financial Advisor, că reputatul economist, care afirmase că pe termen lung suntem cu toţii morţi, nu ar fi manifestat nici un interes pentru viitor fiindcă era homosexual şi nu avea copii. De altfel, Keynes ar fi fost o fire sensibilă şi slabă, care a preferat să se ocupe de poezie împreună cu soţia sa, în loc de a-şi crea urmaşi. Inutil de insistat asupra valului de consternare, de reacţii vehemente, iscate de afirmaţiile lui Ferguson care, în final, într-un blog, a fost nevoit să-şi ceară scuze pentru ineptele sale afirmaţii. Mass-media a înregistrat acest scandal. Pentru moment, zarva poate spori interesul faţă de tezele radicale ale acestui prestigios profesor de economie, profet al decăderii Occidentului dar şi antrenor al unei posibile redresări doar în clinica de recuperare aparţinând capitalismului.