De ce ţestoasele trăiesc atât de mult? După cum tocmai au relevat două studii ştiinţifice, reptilele ar beneficia pur şi simplu de diferiţi factori genetici care le-ar face (aproape) nemuritoare.
Jonathan (foto) va împlini 190 de ani în 2022. Poate chiar mai în vârstă. Când s-a născut în Spania, Ferdinand al VII-lea încă domnea, Otto von Bismarck şi Charles Darwin erau adolescenţi şi o mână bună de decenii lipseau înaintea zborului istoric al fraţilor Wright. Din nefericire pentru noi, din toate acestea, indolentul Jonathan nu poate împărtăşi nimic cu noi. Motivul? Aceasta este o ţestoasă uriaşă din Seychelles, găzduită pe insula Sfânta Elena. Reptila este chiar şi cel mai vechi animal terestru înregistrat vreodată.
Jonathan este un caz excepţional, chiar printre ţestoase care în general duc o viaţă extrem de lungă. Atât de mult încât nu este neobişnuit ca aceştia să supravieţuiască proprietarilor lor umani şi acest lucru ridică o întrebare legitimă: care este motivul pentru o astfel de longevitate?
Diferiţi cercetători de la universităţile din Danemarca, Illinois şi Penn State (SUA) au efectuat cercetări aprofundate privind îmbătrânirea ţestoaselor şi a altor reptile pentru a obţine un prim element al răspunsului. Rezultatele muncii lor sunt acum reunite în două studii publicate în Science şi propun anumite teorii care ne ajută să înţelegem mai bine secretul lor şi cum sunt posibile astfel de „miracole” naturale.
O primă echipă, formată din 144 de oameni de ştiinţă americani şi-a propus să analizeze datele despre ectoterme - aceste animale cu sânge rece precum ţestoasele, prin observarea a 77 de specii diferite de reptile şi amfibieni din 107 ţări diferite.
În acest scop, una dintre primele lor concluzii este că ţestoasele, crocodilii şi salamandrele ar beneficia în mod natural de rate de îmbătrânire deosebit de scăzute şi dacă ar apela la toate mijloacele lor de protecţie, cum ar fi solzii, spinii sau veninul, am putea vorbi despre o... îmbătrânire „neglijabilă”.
„Este posibil ca morfologia lor asociată cu învelişurile cutanate dure să le ofere o protecţie reală şi să fi contribuit la evoluţia duratei de viaţă, prin limitarea proceselor de uzură biologică, ceea ce determină o longevitate excepţională”, explică cercetătoarea Anne Bronikowski.
Dar acesta nu este singurul aspect prin care se disting congenerii bătrânului Jonathan. Una dintre întrebările pe care cercetătorii au dorit să le clarifice a fost în ce măsură „ipoteza modului termoregulator” a fost corectă, şi anume ideea că, dependenţa de temperaturile exterioare produce un metabolism mai lent şi îmbătrânirea este neglijabilă faţă de animalele cu sânge cald, care îşi generează propria căldură.
„Este un fapt evident că şoarecii îmbătrânesc repede pentru că au un metabolism ridicat, în timp ce ţestoasele îmbătrânesc lent pentru că au un metabolism lent”, explică David Miller, profesor din Pennsylvania şi responsabil pentru acest studiu.
Cu toate acestea, spre surprinderea tuturor, analiza lor arată că ratele de îmbătrânire şi durata de viaţă ale animalelor cu sânge rece variază foarte mult - această legătură este valabilă însă numai pentru ţestoase, ceea ce sugerează că acestea sunt unice printre ectoterme.
Observaţiile arată că fiecare grup de ectoterme analizate are cel puţin o specie cu „un nivel de îmbătrânire deosebit de scăzut”. Aceasta include totul, de la broaşte ţestoase la broaşte râioase, broaşte şi crocodili. La modul concret, procentele speranţei de viaţă sunt în favoarea lor. Îmbătrânirea neglijabilă înseamnă că, dacă probabilitatea ca un animal să moară este de 1% la vârsta de zece ani, când împlineşte 100 de ani, probabilitatea sa de a muri este tot de 1%.
Desigur, faptul că senescenţa (îmbătrânirea) lor este „nesemnificativă”, nu înseamnă că aceste animale sunt nemuritoare. Riscul lor de a muri poate să nu crească odată cu vârsta în acelaşi mod ca al nostru, dar există. Mai devreme sau mai târziu, boala sau orice altă cauză inevitabilă le va ucide.
La rândul lor, cercetătorii de la Universitatea din Danemarca de Sud au analizat cu precizie aceste cercetări şi au publicat cel de-al doilea studiu în Science, după ce au analizat ţestoasele şi ţestoasele de apă dulce din grădini zoologice şi acvarii. Prin colectarea şi compararea datelor, experţii au descoperit că aproximativ 75% din cele 52 de specii studiate au prezentat senescenţă „extrem de lentă”.
Cum este posibil? Unele teorii susţin că, odată atinsă maturitatea sexuală, indivizii se opresc total din creştere, acest lucru fiind legat şi de o schimbare în utilizarea energiei. Ar exista un schimb în raportul dintre ceea ce este dedicat reparării daunelor asupra celulelor şi ţesuturilor şi cel care se concentrează pe viaţă sexual şi reproducere.
Dincolo de curiozitatea de a înţelege mai bine cazuri precum cel al lui Jonathan, dezvăluirea secretului longevităţii anumitor reptile ne poate ajuta să facem lumină asupra propriilor noastre vieţi. „Dacă putem înţelege ce le permite unor animale să îmbătrânească mai lent, putem înţelege mai bine îmbătrânirea la oameni şi putem dezvolta strategii de conservare pentru reptile şi amfibieni, dintre care multe sunt ameninţate sau pe cale de dispariţie”, conchide David Miller.
