2021 este cel mai apropiat termen realist de aderare a României la moneda unică europeană, din cauza convergenţei reale reduse a economiei româneşti cu cea a Zonei Euro, potrivit unui studiu al Erste Group Research. Noua ţintă oficială de aderare este 2019, dar acestui termen se opun mai ales argumentele sărăciei românilor şi a productivităţii scăzute a muncii lor, în comparaţie cu zona euro.
Din 2007 încoace, autorităţile româneşti au modificat de mai multe ori termenul de aderare la moneda Euro, ceea ce i-a făcut pe analiştii de la Erste Group Research să constate că „în ultimii şapte ani, oficialii români au transformat data aderării României la zona euro într-o ţintă mişcătoare", potrivit unui studiu.
Ultimul termen oficial a fost stabilit zilele trecute în 2019, dar scenariile de evoluţie simultană a economiilor României şi zonei euro, luate în calcul de analişti Erste, „sugerează că o aderare post-2021 este mai realistă".
Mai mult, „chiar şi această dată de aderare nu va fi uşor de atins fără deciziile dure pe care le presupune impulsionarea competitivităţii economiei. Restructurarea şi privatizarea companiilor de stat, creşterea veniturilor bugetare şi a absorbţiei fondurilor europene şi favorizarea investiţiilor în infrastructură în dauna cheltuielilor sociale sunt doar câteva dintre" deciziile care ar trebui luate.
Analiştii de la Erste se miră că „România continuă să facă planuri noi de a trece în viitorul apropiat la utilizarea monedei unice", deşi „criza a pus sub un mare semn de întrebare viabilitatea monedei euro", până într-atât încât Ungaria şi Polonia se feresc să mai dea termene. Ba chiar arată scepticism privind viitorul proiectului.
Una dintre explicaţiile găsite de analiştii din Bucureşti şi din Viena ai Erste Group Research, este că oficialii români au sperat că obiectivele ambiţioase precum aderarea la euro vor fi stimulente de tipul morcovului cu măgarul, în condiţiile în care „în ultimele două decenii, apetitul României pentru reforme a fost mai degrabă moderat", şi guvernele s-au folosit, pentru mobilizare, de „ţapi ispăşitori ca FMI sau UE".
În realitate, aderarea la zona euro este posibilă dacă România rezistă comparaţiei unor indicatori ai săi cu cei ai zonei euro. În funcţie de diferitele ritmuri de creştere ale economiei României şi respectiv ale eurozonei, momentul în care comparaţia va permite aderarea României se poate apropia la şapte ani faţă de 2014 (adică în 2021), dar se şi poate îndepărta la 11 ani.
Unde stăm cel mai rău
Pentru a vedea dacă şi termenul actual, de 2019, este realist, Erste Group Research a analizat cele cinci criterii nominale de convergenţă a economiei româneşti cu cea a zonei euro, dar şi alte câteva criterii de convergenţă reală.
Că „România este încă departe de zona euro în ceea ce priveşte dezvoltarea şi convergenţa reală" o arată „riscul de sărăcie şi de excluziune socială prezentate în tabelul de mai jos. Presupunând că trendul actual de convergenţă va continua, România ar avea nevoie de încă 7-8 ani pentru a ajunge la nivelul înregistrat de Letonia atunci când a aderat".
De asemenea, „România este cu 50% sub media UE la productivitatea muncii şi cu mult sub nivelul raportat de cele mai recente state membre euro. Presupunând o creştere anuală de 3%, care este un ritm de creştere destul de moderat, România ar avea nevoie de aproximativ opt ani pentru a ajunge la nivelul înregistrat de Letonia la momentul aderării la zona euro".
Un alt indicator, PIB pe cap de locuitor, la paritatea puterii de cumpărare, este şi mai sensibil. Paritatea puterii de cumpărare spune că două economii care schimbă valută între ele, sunt în echilibru atunci când puterea de cumpărare este aceeaşi în fiecare dintre ele.
Erste constată că: PIB pe cap de locuitor al României este în creştere, dar a ajuns abia la 50% din media UE; decalajul dintre ultimele state care au devenit membre ale zonei euro şi media UE a fost mult mai mic la momentul respectiv decât cel raportat în prezent de România; valoarea acestui indicator la care s-a făcut aderarea a scăzut treptat, astfel încât decalajul dintre ţara candidată şi media UE a crescut de la 11% la 33%.
Stăm bine la nominale
Stăm bine la trei din cele cinci criterii nominale de convergenţă şi putem să le îndeplinim şi pe celelalte două până în 2019, spun analiştii de la Erste.
Deficitul bugetar este mai mic de 3% din PIB, datoria publică este nu de 60% (cât spune criteriul) ci de abia 40% din PIB, iar evoluţia leului faţă de euro s-a încadrat în domeniul ± 15% faţă de un reper central. Şi oricum acest din urmă criteriu va trebui respectat în ultimii doi ani până la data aderării.
Ar mai fi criteriul de stabilitate a preţurilor şi cel al dobânzilor, dar acestea „ar putea fi îndeplinite într-un an sau doi, „atât timp cât deciziile economice rămân prudente", spune studiul Erste.
Inflaţia medie pe ultimele 12 luni a ţării candidate trebuie să fie cu maximum 1,5% mai mare decât media neponderată a inflaţiilor medii din ţările cu cele mai mici inflaţii din zona euro. Acum media este puţin sub 2%, iar la noi inflaţia este puţin peste 3%.
De asemenea ratele dobânzilor pe termen lung (randamentele medii ale obligaţiunilor guvernamentale cu maturitatea de 10 ani, în anul premergător aderării) nu ar trebui să depăşească cu mai mult de 2% media aritmetică neponderată a randamentelor obligaţiunilor în cele mai performante trei state membre UE.
