Principalul obiectiv al domeniului explorărilor spaţiale este legat de pregătirea unei prime misiuni cu echipaj uman pe Marte, obiectiv care se regăseşte sub o formă sau alta în numeroase misiuni şi experimente derulate în ultimele 12 luni.
Prima floare înflorită în spaţiu
Putem susţine că lungul drum spre Marte şi spre amenajarea unei prime colonii care să facă posibilă viaţa în mediul ostil al Planetei Roşii a început în 2016, când o serie de voci importante din domeniile politic, ştiinţific dar şi din domeniul tehnologic au semnalat, poate mai hotărât decât în anii anteriori, acest imperativ. În mod simbolic, primii paşi din 2016 pe drumul spre Marte au fost făcuţi prin anunţarea unei premiere pe Staţia Spaţială Internaţională (ISS): înflorirea primei flori în spaţiu. O fotografie cu primele flori care au crescut în spaţiu, nişte cârciumărese (Zinnia elegans), a fost făcută publică de NASA şi preluată într-o postare pe Twitter a lui Scott Kelly, astronaut de pe ISS. Important este că aceste flori sunt comestibile iar această reuşită deschide calea spre cultivarea altor plante comestibile, aşa cum sunt tomatele. Dezvoltarea unor asemenea culturi în spaţiu ar putea contribui la organizarea unor misiuni mai lungi în locuri mai îndepărtate din spaţiu, aşa cum este planeta Marte.
De asemenea, echipajul ISS a anunţat la începutul lunii februarie că două specii de ciuperci extremofile din Antarctica au supravieţuit vreme de 18 luni în condiţii similare celor de pe Marte. Organisme din două specii de ciuperci microscopice, Cryomyces antarcticus şi C. minteri, au fost recoltate din Valea McMurdo din Antarctica — unul dintre cele mai extreme medii de pe Pământ. Aceste ciuperci sunt organisme endolitice — trăiesc în fisuri în interiorul rocilor. În cadrul experimentului, ciupercile au fost plasate într-o platformă specială, creată de Agenţia Spaţială Europeană (ESA). Denumită EXPOSE-E, platforma este fixată în exteriorul Staţiei Spaţiale. Timp de 18 luni, jumătate dintre organismele recoltate din Antarctica au fost expuse unor condiţii similare celor de pe Marte — o atmosferă ce conţine dioxid de carbon în proporţie de 95%, cu o presiune de 1.000 de pascali (aproximativ 1% din presiunea atmosferică terestră la nivelul mării). În cursul experimentului, aceste organisme au fost "bombardate" cu radiaţii ultraviolete. Celelalte organisme au fost păstrate ca "martori" ai experimentului, în condiţii similare celor terestre.
După 18 luni, mai mult de jumătate dintre ciupercile expuse condiţiilor de mediu de pe Marte (60%) au supravieţuit, iar oamenii de ştiinţă au remarcat că ADN-ul acestora nu a suferit mutaţii. Mai puţin de 10% dintre aceste organisme s-au reprodus şi au format noi colonii în spaţiu. Acest experiment face parte dintr-un studiu mai larg, desfăşurat la bordul ISS, denumit LIFE (Lichens and Fungi Experiment), iar rezultatele ne ajută să evaluăm posibilitatea de supravieţuire şi stabilitatea genetică a microorganismelor şi a bioindicatorilor la suprafaţa lui Marte. Identificarea unor organisme extremofile care să supravieţuiască pe Marte ar reprezenta o primă etapă într-o strategie pe termen lung de teraformare a Planetei Roşii.
Pregătiri pentru colonizare
La începutul lunii martie a revenit pe Pământ astronautul american Scott Kelly şi colegul său rus Mikhail Kornienko, la capătul unei misiuni de 340 de zile în spaţiu, la bordul ISS, de două ori mai îndelungată decât o misiune tipică pe avanpostul orbital. Cunoscută drept #YearinSpace, misiunea a avut rolul de a studia efectele biologice şi psihologice ale unor călătorii cosmice îndelungate. Pentru aceste cercetări, efectuate în vederea unor viitoare zboruri cu echipaj uman către planeta Marte, la orizontul anilor 2030, NASA a apelat şi la Mark Kelly, fratele geamăn al lui Scott Kelly, urmărind modificările suferite de organismul lui Scott Kelly prin raportare la fratele său rămas la sol.
O echipă internaţională de oameni de ştiinţă anunţa în a doua jumătate a lunii martie că a pus la punct un plan amănunţit de colonizare a Lunii, proiect realizabil în următorii 5 — 7 ani cu costuri ce nu sunt considerate foarte ridicate, având în vedere anvergura proiectului — doar 10 miliarde de dolari. Acest proiect este important pentru că propune amenajarea pe Lună a unei baze permanente care să poată fi folosită pentru transportul de oameni şi echipamente spre Marte cu costuri mult reduse faţă de cele necesare pentru lansările de pe Pământ (Luna are o atracţie gravitaţională mult mai mică decât Pământul şi astfel de la suprafaţa sa pot fi lansate spre Marte navete cu încărcături mai mari decât de pe Pământ, cu un consum de combustibil mai redus).
Costurile mai reduse sunt legate şi de evoluţia tehnologiei de printare 3D care poate transforma minerale de pe Lună în materie primă şi poate produce diferite obiecte necesare la faţa locului, fără a mai fi nevoie să fie transportate de pe Pământ. De asemenea, echipamentele dotate cu celule solare vor reduce necesarul de energie, iar rachetele reutilizabile construite de compania SpaceX vor reduce şi costurile de lansare pentru echipamente şi provizii. Astfel, o bază lunară construită din incinte gonflabile şi sere şi dotată cu tehnologie robotizată poate susţine câte zece colonişti pe Lună ani la rând. Aceşti colonişti pot continua să extindă baza selenară, iar în zece ani colonia ar putea găzdui în mod permanent 100 de oameni. În plus, coloniştii şi-ar putea asigura singuri cel puţin o parte din costurile de menţinere şi extindere a coloniei extrăgând apă îngheţată pe care o pot transforma în combustibil pentru rachete şi o pot vinde companiilor de zboruri spaţiale. Şi alte agenţii spaţiale au studiat posibilitatea ridicării unei baze permanente pe Lună. Agenţia Spaţială Europeană (ESA) a examinat serios această problemă în ultimii 2 ani. Pentru ESA, Luna este poligonul perfect de încercare pentru numeroase tehnologii necesare pentru cucerirea planetei Marte şi explorarea cu echipaje umane şi a altor lumi din sistemul nostru solar.
La sfârşitul lunii august NASA a anunţat încheierea unei misiuni de un an de simulare a vieţii coloniştilor pe Marte. Şase oameni au supravieţuit izolaţi într-un dom din Hawaii, fără aer din afară, mâncare proaspătă sau intimitate. Experţii estimează că o misiune umană pe Planeta Roşie ar putea dura între unu şi trei ani. Studiul NASA condus de Universitatea din Hawaii este cel mai lung de acest gen de la misiunea rusească care a durat 520 de zile. Echipa a fost formată dintr-un astrobiolog francez, un fizician german şi patru americani — un pilot, un arhitect, un jurnalist şi un cercetător al solului. Experimentul a presupus studierea elementului uman al explorării unei alte planete.
O lună mai târziu, miliardarul american Elon Musk, fondatorul societăţii SpaceX, prezenta un plan ''amuzant'' de instalare pe Marte, în cursul acestui secol, a unei colonii umane de sine stătătoare — următorul salt uriaş pentru omenire. Cu ocazia celui de-al 67-lea Congres Astronautic Internaţional (IAC) de la Guadalajara, în vestul Mexicului, Musk a proiectat un film futurist în care a fost prezentată o serie de proiecte precum un sistem de transport interplanetar cu ajutorul unor rachete reutilizabile, o bază pentru producerea de combustibil pe Marte şi o mie de nave pe orbită, transportând fiecare câte 100 de persoane. Fiecare navă spaţială va dispune de un restaurant, cabine individuale şi de jocuri adaptate la absenţa gravitaţiei şi filme.
Ca răspuns la prezentarea lui Musk, NASA a spus că salută pe oricine lucrează pentru a face din călătoria pe Marte o realitate. "Această călătorie va necesita cele mai bune şi mai strălucite minţi din cadrul guvernului şi industriei şi faptul că Marte este un subiect major de discuţie este foarte încurajator", a afirmat NASA într-un comunicat.
Eşecul Schiaparelli
Optimismul declaraţiilor şi exuberanţa primelor succese au fost temperate de eşecul modulului european de asolizare Schiaparelli, parte a misiunii ruso-europene ExoMars 2016, care s-a prăbuşit în a doua jumătate a lunii octombrie pe Marte. Agenţia Spaţială Europeană (ESA) a aflat ce s-a întâmplat cu Schiaparelli datorită unei fotografii realizate de sonda americană MRO (Mars Reconnaissance Orbiter) de pe orbita lui Marte. Conform specialiştilor de la ESA, modulul Schiaparelli şi-a deschis prea devreme paraşuta şi şi-a aprins retromotoarele pentru un interval prea mic de timp, pe când se afla în cădere liberă prin atmosfera marţiană, nereuşind să încetinească suficient pentru o asolizare fără probleme. Schiaparelli ar fi trebuit să asolizeze controlat, folosindu-se de frecarea cu atmosfera marţiană, retromotoare şi o paraşută pentru decelerare. La mai puţin de un minut înainte de a atinge solul marţian, centrul de control al misiunii a pierdut legătura cu modulul.
Asolizarea lui Schiaparelli ar fi reprezentat modalitatea de a testa tehnologia necesară pentru trimiterea unui alt rover pe Marte, ExoMars, care îşi va începe misiunea de căutare a eventualelor urme de viaţă în 2021 (lansarea va avea loc în 2020 în cea de-a doua fază a programului ExoMars). Aceasta a fost cea de-a doua tentativă nereuşită a ESA de a asoliza un modul pe Marte. În 2003 Agenţia Spaţială Europeană a pierdut modulul de asolizare Beagle 2. Deocamdată, nicio altă entitate în afară de NASA nu a reuşit să desfăşoare cu succes o misiune la suprafaţa acestei planete.
În pofida acestui eşec misiunea ExoMars 2016 continuă prin sonda Trace Gas Orbiter (TGO) care s-a plasat cu succes pe orbita stabilită de experţi în jurul lui Marte. Până când roverul ExoMars va ajunge pe Marte, în 2021, sonda TGO va culege date ştiinţifice. În prezent TGO se află pe o orbită foarte eliptică, cu o durată de 4 zile. Din ianuarie 2017, sonda va trece pe o orbită mai potrivită pentru culegerea de date ştiinţifice — o orbită circulară la altitudinea de 400 de kilometri. Din martie 2018 va începe misiunea ştiinţifică a sondei TGO.
La jumătatea lunii noiembrie controversata societate olandeză Mars One, care vrea să trimită oameni pe Marte în termen de zece ani, a prezentat primul său concept de combinezon marţian care ar trebui să le permită coloniştilor să efectueze sarcinile necesare pentru supravieţuirea lor în condiţii "extrem de dificile". Combinezonul ar urma să "utilizeze la maximum resursele marţiene" dar are încă nevoie de numeroase ore de lucru pentru a oferi o soluţie la pulberea roşie omniprezentă pe planetă.
Descoperirea unui uriaş depozit subteran de gheaţă pe Marte
Sfârşitul lunii noiembrie a adus ştirea descoperirii unui uriaş depozit subteran de gheaţă pe Marte, care conţine tot atâta apă ca şi Lacul Superior, cel mai mare dintre Marile Lacuri din America de Nord. Stratul de gheaţă, care se întinde o suprafaţă mai mare decât statul New Mexico, se află în emisfera nordică şi este acoperit de un strat de sol de unu până la zece metri. Din acest motiv reprezintă o posibilă resursă substanţială pentru viitorii astronauţi care vor explora Planeta Roşie.
Cercetătorii din cadrul Institutului de geofizică al Universităţii din Texas au analizat observaţiile din regiunea marţiană Utopia Planitia realizate de aşa-numitul Shallow Radar (SHARAD, radar de suprafaţă), instrument aflat la bordul navei Mars Reconnaissance Orbiter (MRO) a NASA. Datele adunate de SHARAD în timpul a 600 de treceri ale MRO pe deasupra regiunii Utopia Planitia au dus la descoperirea depozitului de gheaţă, aflat între 39 şi 49 de grade latitudine nordică. Stratul oscilează în grosime între 80 şi 170 de metri şi este format în proporţie de 50 până la 85% din apă îngheţată, restul fiind roci şi particule mai mici.
