Coniacul, cel mai cunoscut tip de brandy din lume, este o băutură alcoolică tare, pentru obţinerea căreia se folosesc doar anumite vinuri.
Coniacul provine din regiunea viticolă franceză Charente, situată pe malul drept al estuarului Gironde, la nord de Bordeaux, având deschidere spre Atlantic şi poartă numele oraşului Cognac, în jurul căruia sunt cultivate suprafeţe însemnate cu vii destinate producerii acestei băuturi. Regiunea este străbătută de râul omonim Charente, iar metoda de distilare este şi ea cunoscută sub acelaşi nume, respectiv metoda charanteză, notează oenologul Mihai Macici, în volumul ''Lumea vinurilor. Vinurile lumii''.
Charente este formată din două departamente administrative, Charente şi Charente-Maritime, fiecare dintre acestea producând cantităţi însemnate de vin, din care cea mai mare parte este folosit pentru distilare în vederea obţinerii coniacului. Restul este folosit ca vin de masă, potrivit site-ului www.wine-searcher.com. Câteva mii de hectare sunt plantate cu viţă-de-vie special în acest scop, de către micii producători. Aceştia îşi vând apoi produsele marilor case producătoare de coniac, printre care Hennessy, Martell sau Remy-Martin. Există, însă, şi un număr mai mic de producători care se ocupă de întregul proces de vinificare şi de distilare.
Soiurile de struguri cultivate în vederea obţinerii coniacului sunt alese cu grijă, căci acestea trebuie să aibă o aciditate crescută, dar o cantitate scăzută de zaharuri. Vinurile folosite ca materie primă vor fi, astfel, slab alcoolice, ceea ce va permite o distilare mai îndelungată până la atingerea tăriei alcoolice dorite, de 72% vol. Şi cu cât sunt distilate mai mult, cu atât sunt mai apreciate din punct de vedere calitativ.
O altă cerinţă pentru soiurile de struguri folosite în obţinerea coniacului este să aibă o bună rezistenţă la boli, căci, din cauza climei relativ rece şi umede din regiune există un risc crescut ca viile să fie afectate de mucegai, ceea ce ar duce la obţinerea unui vin prost şi, prin urmare, a unui coniac la fel de prost.
Toate aceste cerinţe, însă, sunt îndeplinite de soiul Ugni Blanc, cunoscut local şi sub denumirea de Saint-Emilion, potrivit site-ului www.cognac.com. Acesta este rezistent la boli, strugurii au o aciditate mai ridicată la maturare şi un conţinut mai redus în zaharuri. Prin urmare, este soiul cel mai folosit, din el fiind obţinute 95% din vinurile materie primă pentru coniac. Restul de 5% este obţinut din Folle Blanche şi Colombard, notează site-ul www.wine-searcher.com.
Pentru obţinerea coniacului, vinul alb folosit trebuie să treacă printr-un dublu proces de distilare, a câte 12 ore fiecare, făcut într-un vas special din aramă. Reducerea tăriei alcoolice de la 72% vol. la minimum 40% pentru coniacul comercializat se face prin adăugarea progresivă a apei distilate sau demineralizate. Pe lângă metoda de distilare, un rol foarte important îl are şi învechirea de lungă durată (cel puţin doi ani) a distilatului în vase din lemn de stejar. Acesta este un aspect absolut esenţial, căci timpul petrecut în aceste vase de stejar îi permite să atingă complexitatea şi fineţea necesare, dar şi culoarea specifică de chihlimbar.
Întreaga regiune viticolă, de aproximativ 73.000 de hectare, se împarte în şase zone distincte. Astfel, Grande Champagne este cunoscută pentru producerea unui coniac cu caracter puternic, iar Petite Champagne, pentru un coniac mai elegant. Cea de-a treia zonă, Borderies, produce un coniac desăvârşit, iar cea de-a patra, Fin Bois, este celebră pentru coniacul fin şi elegant. Ultimele două zone sunt Bons Bois şi Bois Ordinaires.
Vinarsul românesc, echivalentul coniacului franţuzesc
La fel ca în cazul şampaniei, nici denumirea de coniac nu poate fi folosită decât pentru distilatul obţinut în regiunea franceză Charente. Şi tot la fel ca şampania, coniacul denumeşte o băutură alcoolică de origine franceză, devenită celebră în lumea întreagă prin calitatea deosebită, prin fineţe şi eleganţă.
La noi în ţară se obişnuieşte ca înainte de masă să se consume ca aperitiv o băutură spirtoasă, îndeosebi ţuica, ''băutură eminamente naţională'', cum o numea Păstorel Teodoreanu, la care se adaugă alte rachiuri şi vinarsul, echivalentul coniacului franţuzesc, notează prof. dr. Liviu Dejeu în cartea ''Vinul şi sănătatea''. În ţările occidentale, însă, aceste băuturi sunt considerate prea agresive pentru bolta palatină, care nu va fi, astfel, pregătită pentru aprecierea mâncărurilor ce se vor servi ulterior, iar dozarea lor trebuie făcută cu atenţie. Vinarsul sau coniacul este recomandat, prin urmare, la sfârşitul mesei, când va însoţi cafeaua, îndeplinind astfel şi funcţia de băutură digestivă.
