Aproape 6 luni de jafuri, marşuri epuizante, asedii crâncene şi vărsari de sânge sfârşite într-un dezastru apocaliptic, pentru o armată de strânsură. Fervoarea religioasă – mai degrabă fanatism inconştient şi ignoranţă crasă – a societăţii a medievale europene nu a compensat deloc lipsa totală de tactică militară a conducătorilor cruciadei. Istoria nu a mai înregistrat niciodată o cruciadă atât de dramatică şi spectaculoasă precum această desfăşurare de forţe, finalizată într-una dintre cele mai sângeroase confruntări religioase dintre creştini şi musulmani.
Visul Papei Urban II
La scara istorică şi privită în contextul tuturor cruciadelor, fenomenul cunoscut sub denumirile de Cruciada Milogilor, Cruciada Săracilor, Cruciada Ţăranilor sau Cruciada Poporului face parte din prima mare cruciadă lansată de Papalitate pentru recucerirea Ţării Sfinte şi izgonirea invadatorilor musulmani.
Îngrijorat de modul în care se mişcau lucrurile, precum şi de contextul politic internaţional, Papa Urban II plănuia trimiterea unui corp expediţionar militar încă din luna august a anului 1096. Planurile papei erau alimentate şi de amplele mişcări sociale din Europa Apuseană, mişcări însufleţite de o exaltare religioasă fără precedent, care animase păturile cele mai sărace din regatele medievale. Factorul economic a avut evident un rol important în declanşarea acestei nesăbuite aventuri războinice, sfârşite cum nu se poate mai prost pentru Biserica Catolică.
Anii de secetă şi foamete, presăraţi cu molime, loviseră puternic în viaţa de zi cu zi a europeanului apusean. Toate acestea duseseră la schimbarea profilului social al oamenilor. Tot mai mulţi neguţători, orăşeni şi soldaţi sărăciseră; cât despre pătura celor ce lucrau pământul şi creşteau animale, aceşti oameni se zbăteau deja la limita subzistenţei. În aceste condiţii, sărăcimea apuseană vedea în pornirea unei expediţii de cucerire în Orientul cel seducător, despre ale cărui mbogăţii circulau deja legende, soluţia ideală pentru a-şi salva efemerele existenţe.
Cum nu se poate mai potrivit pentru mintea plină de superstiţii a europenilor de atunci, apăruseră, odată cu anul 1095, şi o serie de fenomene meteorologice, percepute deopotrivă de cler şi de mase drept semne şi binecuvântări divine pentru cruciada incipientă. Nu trebuie să uităm că eram în plin Ev Mediu, iar apariţia unei aurore, ploi de meteoriţi, comete sau eclipse lunare echivala cu un fatidic început de Apocalipsă.
Pelerinajele nesfârşite, precum şi recrudescenţa milenarismului, o credinţă conform căreia Sfârşitul Lumii era iminent, nu făceau decât să agite tot mai mult masele disperate, care sperau că o cruciadă împotriva păgânilor închinători la Allah le va astâmpăra foametea cronicizată; bonus - salvarea sufletelor.
Papa Urban îşi freca bucuros palmele: dacă estimase la început că doar câteva mii de cavaleri vor răspunde apelului său, pentru cruciadă se strânseseră peste 40.000 de suflete, număr imens pentru populaţia Europei din acele vremuri. Aproape că nu mai conta că, din cei 40.000, marea majoritate erau săteni care nu ştiau nici măcar să ţină un scut şi o sabie, inclusiv numeroase femei şi copii.
Conduşi de Pierre Sihastrul şi Gautier Făr' de Avere
Evident o asemenea adunătură de fanatici, pentru care lumea se termina la ultimele case ale propriilor sate, nu putea fi condusă decât de nişte conducători pe măsură.
Unul dintre ei era un călugăr carismatic şi orator electrizant, pe numele său Pierre Sihastrul din cetatea Amiens. Cucerise atât mulţimea, cât şi pe papă, prin faptul că se deplasa mereu călare pe un măgar, simbol al sărăciei prin excelenţă şi, spre deosebire de reprezentanţii clerului catolic, acest călugăr aventurier se îmbrăca mereu cu haine ponosite. Chiar şi în zilele de sărbătoare...
Gură neobosită, predica zilnic oastei în timp ce aceasta traversa ţinuturile Franţei şi ale Flandrei. Nu se spălase niciodată, dar avea grijă ca la fiecare masă să nu-i lipsească peştele şi vinul. Printre altele, "responsabilul ideologic" al calicilor susţinea că fusese trimis să predice de către Iisus Hristos în persoană, lăudându-se oricui stătea să-l asculte că ar avea o epistolă scrisă chiar de Mântuitor. În drumul său spre Ierusalim, Pierre Sihastrul poposeşte la Koln pe data de 12 aprilie 1096, unde dă peste tacticianul militar al mişcării în persoana lui Gautier Făr' de Avere, altă figură fără de pereche în panoplia personajelor istorice care au marcat cruciadele. Acesta fusese stăpânitorul domeniului Boissy-sans-Avoir, dar renunţase la tot, animat de dorinţa arzătoare de a-i înfrunta pe musulmani şi a izgoni "aceşti câini ai Satanei", cum îi socotea el, în pustiurile de unde veniseră.
În fond, "Dumnezeu o vrea", expresia mobilizatoare a Papei Urban II, era maxima zilei pe buzele tuturor cruciaţilor care se îndreptau spre Ierusalim.
Armata calicilor condusă de cele două personaje ajunsese să atragă atenţia atât Papei Urban, cât şi împăratului bizantin Alexius I Comnenul.
Cu toate acestea, fiorii reci ai neîncrederii începuseră să se cuibărească în inima lui Urban. Era un fanatic religios, dar nu un ignorant total. Ştia că dăduse binecuvântarea sa unei adunături de coate-goale, care nu erau familiarizaţi cu portul armelor, bătăliile sau lungile marşuri prin deşert. În plus, calicii erau însoţiţi de propriile femei şi copii, fapt care îngreuna considerabil marşurile şi parcurgerea distanţelor în timpii doriţi.
Urban ar fi dat orice să fi avut o armată de măcar 15.000 cavaleri experimentaţi, în locul gloatei de zdrenţăroşi. Dar era deja prea târziu.
Să ardem şi să jefuim!
Adunătura - care speriase deja o parte a nobilimii europene - îşi sporise numărul după traversarea târgurilor şi oraşelor. Fauna imundă a Europei era atrasă de bogăţie sau măcar de masa zilnică. Astfel, tot mai mulţi cerşetori, şarlatani, ucigaşi, evadaţi, urmăriţi general, prostituate, foşti condamnaţi pentru delicte de drept comun, îngroşau tot mai mult "armata" celor două personaje.
Gloata dezordonată, condusă de Gautier, a ajuns aşadar în regatul Ungariei, traversându-l fără incidente notabile, după ce ceruseră şi primiseră, în prealabil, permisiunea de trecere din partea regelui Koloman.
După ce au trecut râul Sava şi au intrat pe teritoriul deţinut pe atunci de Imperiul Bizantin, calicii au început să-şi dea în petic. Profitând de faptul că şeful garnizoanei din Belgrad fusese luat prin surprindere de venirea lor şi aştepta ordine de la Constantinopol, calicii au început să asalteze fără succes Belgradul. Cum foamea începuse să-şi arate colţii, adunătura de fanatici a trecut graniţa înapoi în regatul maghiar. Acolo au jefuit oraşul Zemun de astăzi, precum şi satele din apropiere.
Jafurile şi violurile făcute de scursura oraşelor europene i-au scandalizat pe unguri. În conflictul care a urmat, mii de unguri au fost măcelăriţi, iar casele le-au fost incendiate. Regele maghiar trimite armata pentru a-şi scăpa supuşi de această plagă, dar hoarda de jefuitori fanatici fuge la timp, traversând graniţa în Imperiul Bizantin. Acolo s-au ocupat tot cu hoţiile şi uciderea oricui li se opunea. Restul armatei calicilor, conduşi de Pierre Sihastrul, intră şi ei în regatul ungar. Trupele de mercenari pecenegi ai regelui Koloman nu au fost capabile să-i oprească, iar cruciaţii au reuşit să ardă şi să jefuiască Belgradul, cetate părăsită în grabă de locuitori.
În lungul lor drum spre Constantinopole, germanii din armată au intrat în conflict cu un grup de sârbi, după ce le incendiaseră acestora din urmă moara satului. Incidentul a alimentat alte jafuri, o parte din cruciaţi fiind ucişi de localnicii exasperaţi.
Cruciaţii au beneficiat totuşi de protecţia guvernatorului bizantin, care a trimis un corp de armată care să-i conducă în siguranţă până la Sofia. De acolo, o altă garnizoană bizantină i-a condus până la Constantinopol.
Împăratul Alexius nu ştia pur şi simplu ce să facă cu acestă armată de zurbagii poposiţi sub zidurile reşedinţei sale. Nu ştia dacă să-i lase să se înfrunte cu turcii selgiucizi sau să-i avertizeze în privinţa riscului confruntării cu armatele acestora, mult mai bine antrenate şi pregătite de război.
Exterminaţi sau convertiţi de Kilij Arslan Paşa
Istoria a reţinut totuşi că împăratul Alexius l-a avertizat pe Pierre Sihastrul să nu se angajeze în conflict direct cu armatele turceşti. Pierre l-a ascultat iniţial şi a pătruns în Asia Mică, unde a făcut joncţiunea cu câteva bande de italieni aventurieri şi prădalnici. Tot atunci, Pierre a pierdut controlul oamenilor săi. Germanii şi italienii s-au despărţit de armata calicilor şi au ales un nou lider în persoana unui cavaler italian pe nume Rainaldo. Francezii îşi găsiseră şi ei un alt conducător, pe cavalerul Geoffrey Burel.
De fapt, cruciaţii erau într-o stare de anarhie generalizată, animaţi fiind doar de cucerire cetăţilor întâlnite. Francezii au atacat Niceea, pe atunci deţinută de selgiucizi, incendiindu-i suburbiile. Germanii au reuşit să cucerească cetatea Xerigordon, deţinută tot de turci. Acest gest a înfuriat peste măsură ordiile selgiucide şi a grăbit dezastrul cruciadei. O armată turcească condusă de Kilij Arslan Paşa a încercuit şi asediat imediat Xerigordon. Această căpetenie militară venită din asprele stepe asiatice s-a ridicat cu adevărat la înălţimea numelui său de războinic (în turcă, kilij este un gen de sabie lată şi curbată ascendent, care are aceeaşi forţă de retezare precum katana samurailor; tot în limba turcă, arslan înseamnă leu.)
Asediaţi de turcii care le-au tăiat accesul la sursa de apă, occidentalii au suferit cumplit de sete, ajungând la gesturi extreme, fiind forţaţi să bea sângele măgarilor şi cailor, alături de propria urină...
Când nu au mai rezistat, au capitulat în faţa turcilor, propunându-le acestora chiar să lupte împotriva foştilor lor camarazi creştini. Kilij Arslan s-a comportat tipic obiceiurilor turceşti de război. După capitulare, prizonierii creştini care au adoptat islamul au fost cruţaţi şi trimişi în provincia Khorasan, iar cei care au refuzat să se lepede de creştinismul catolic au fost decapitaţi fără tocmeală.
Veştile despre soarta învinşilor au ajuns la grosul armatei cruciate, care era cantonată la Civetot. Turbaţi de furie şi dorind să-şi răzbune camarazii cu orice preţ, calicii - ridicaţi de papă la rangul de cavaleri -, s-au năpustit într-o dezordine totală, fără niciun plan de bătaie, direct spre taberele selgiucizilor. Aceştia s-au retras iniţial din calea lor, doar pentru a-i surprinde ulterior într-o ambuscadă perfectă. Deşi calicii au dat dovadă de bravură, luptându-se până la moarte, nu au putut face faţă disciplinatelor trupe turceşti. Sătul până peste cap de cruciaţii zurbagii, Kilij Arslan n-a mai vrut nici măcar să-i convertească cu forţa. Căpetenia selgiucidă a comandat ordiilor sale să nu se oprească până nu-i ucid pe toţi şi nici să nu mai încerce să ia prizonieri.
Aşa s-a sfârşit aventura. Trista cruciadă a săracilor a demonstrat încă o dată importanţa disciplinei de front şi, mai ales, a pregătirii militare şi a tacticii. Şi toate cruciadele care au urmat, cu toate înfruntările lor, aveau să dovedească acelaşi lucru...
