În trecut, la fel ca şi astăzi, în războaie au existat învigători şi învinşi. Ceea ce determină diferenţa dintre aceştia este identificarea oportunităţilor prin care poate fi câştigată o luptă. Chiar şi aşa, de-a lungul istoriei, numeroşi comandanţi militari nu au reuşit să obţină victoria pe câmpul de bătălie, deşi aveau toate avantajele de partea lor.
Iată care sunt cele mai cunoscute bătălii, pierdute din cauza erorilor făcute de lideri militari neinspiraţi:
Changping (260 î.Hr.)
Vreme de trei ani, armata statului chinez Qin a încercat din răsputeri să cucerească fortăreaţa Shangdang, aflată sub stăpânirea statului rival Zhao. Pentru a spulbera asediul, generalul Zhao Kuo a ordonat celor 450.000 de militari aflaţi sub comanda sa să atace armata inamică, lăsând, însă, în urma sa întreg stocul de provizii. Deşi trupele rivale, conduse de Bai Qi, erau mult mai reduse ca număr, au reuşit să profite de greşeala generalului Kuo, distrugând tot ce au găsit în cale. Rămânând fără provizii, soldaţii lui Zhao Kuo, au fost nevoiţi să se retragă în cetatea Shangdang, însă nici aici nu existau alimente. La scurt timp, Zhao Kuo a fost asasinat, iar militarii conduşi de el s-au predat. Conform unor cronici din acea perioadă, Bai Qi a ordonat asasinarea tuturor celor 400.000 de prizonieri.
Trasimene (217 î.Hr.)
În luna iunie a anului 217 î.Hr., comandantul cartaginez Hannibal se afla în fruntea unei armate, care traversa nordul Italiei, cu scopul de a cuceri Roma. Pentru a opri această ofensivă, conducerea republicii romane îl numeşte în fruntea trupelor militare pe consulul Gaius Flaminius Nepos. În dimineaţa zilei de 24 iunie, soldaţii aflaţi sub comanda lui Flaminius îşi întâlnesc rivalii în apropierea lacului Trasimene. Hannibal, reuşea, astfel, să îi atragă pe romani într-o capcană. Consulul a ordonat întregii sale armate să atace imediat, deşi putea să trimită înainte câţiva cavaleri în recunoaştere. Flaminius nu a făcut acest lucru, trupele sale disipându-se pe parcursul bătăliei. În acest timp, cartaginezii încep atacul de pe dealurile unde se ascundeau, lovind din plin flancul roman. Atât Flaminius, cât şi jumătate din trupele sale (circa 15.000 de soldaţi), au fost ucişi. O treime din totalul de 30.000 de militari a fost capturată, doar 5.000 de romani reuşind să scape cu viaţă.
Carrhae (53 î.Hr.)
În anul 53 î.Hr., generalul roman Marcus Licinius Crassus a invadat Imperiul Part, cu ajutorul unei armate de aproximativ 60.000 de oameni. Crassus era informat că cea mai mare parte a trupelor parte se afla în Armenia, hotărând să profite de acest avantaj prin cucerirea cetăţilor bogate din Mesopotamia. Ajuns în apropierea oraşului Carrhae, Crassus a ordonat soldaţilor săi să atace imediat cei 10.000 de parţi care le blocau accesul în cetate. Generalul roman făcea, astfel, o greşeală fatală, pentru că nu a permis trupelor să campeze peste noapte, înainte de începerea ofensivei. Obosiţi şi înfometaţi, militarii romani nu au reuşit să facă faţă efortului din timpul luptei, iar, la scurt timp, au fost înconjuraţi din toate părţile. Comandantul part Surenas s-a oferit să discute condiţiile de pace cu militarii romani, însă, în timpul negocierilor, Crassus îl asasinează. Armata romană reuşeşte să se retragă, însă mai bine de jumătate de soldaţi sunt ucişi în deşert. Aproape 10.000 dintre militari sunt capturaţi şi vânduţi ca sclavi.
Yarmouk (636 d.Hr.)
În anul 636 d.Hr., o armată formată din circa 40.000 de arabi musulmani, conduşi de Khalid ibn al-Walid, a invadat provinciile din sudul Imperiului Bizantin. Pentru a opri această ofensivă, în fruntea armatei bizantine, numărând aproximativ 100.000 de oameni, a fost numit comandantul Vahan. La 15 august, Vahan îi înfruntă pe arabi în apropierea râului Yarmouk. În tot acest timp, comandantul secund al armatei bizantine, Trithyrius, încearcă să preia conducerea totală asupra trupelor, provocând tensiuni în rândul trupelor. Acesta a fost motivul pentru care militarii bizantini nu au reuşit să coopereze în timpul luptelor. După cinci zile de lupte, arabii au distrus în totalitate armata bizantină, care putea câştiga cu uşurinţă datorită superiorităţii numerice.
Hattin (1187 d.Hr.)
În 1187, comandantul musulman Saladin îşi conducea trupele în asediul fortăreţei cruciate Tiberias. În tot acest timp, Guy de Lusignan, regele Ierusalimului, se afla în fruntea armatei cruciaţilor din cetatea Acra. O parte dintre nobilii de aici doreau ca soldaţii să pornească spre fortăreaţa La Saphorie, de unde puteau să atace liniile de aprovizionare ale musulmanilor. Regele a refuzat să accepte acest lucru, deoarece considera că, astfel, lupta în mod ruşinos. În schimb, Guy de Lusignan ordonă armatei cruciate să ocupe cetatea Tiberias. Aflând de această ofensivă, Saladin a blocat accesul inamicilor la sursele de apă potabilă şi a dispus ca întreaga zonă să fie incendiată. Pe câmpia din Hattin, în momentul în care cruciaţii au fost îndeajuns de slăbiţi pentru a nu putea lupta, musulmanii i-au atacat şi i-au învins.
