Românii de odinioară, la fel ca şi strămoşii lor geto-daci, aveau faţă de moarte o atitudine destul de diferită faţă de a românilor din prezent. Departe de a fi fatalişti sau a se lăsa doborâţi de pierderea definitivă a persoanelor dragi, românii au dezvoltat o mitologie şi un cumul de cunoştinţe de-adreptul extraordinare şi în mare parte originale, legate de momentul Marii Treceri. Un popas modest în lumea fascinantă a vechilor credinţe româneşti cu privire la moarte, este mai mult decât revelator în această direcţie.
Semnele morţii
La români, poporul crede că nu este bine să-ţi cercetezi sau chiar „iscodeşti” moartea. Acest tip de curiozitate a fost dintotdeauna oprit, nefiiind încurajat în comunitatea satului autohton. Cu toate acestea, în mod paradoxal, sau nu, folclorul românesc şi tradiţiile noastre abundă literalmente de sute de semne prevestitoare sau mai bine spus procedee de divinaţie populare prin care se încearcă aflarea momentului sosirii Doamnei în Negru.
Folclorişti de renume, precum Simeon Florea Marian, Arthur Olinescu, Tudor Pamfile şi Ion Ghinoiu, au cules de-a lungul timpului în toate provinciile istorice ale ţării, sute, ba chiar mii de semne prevestitoare de moarte, superstiţii referitoare la moarte şi bocete.
O simplă reamintire a celor mai importante semne prevestitoare arată deopotrivă importanţa pe care au acordat-o românii fenomenologiei morţii, precum şi bogăţia şi creativitatea imaginarului colectiv autohton pe care o are acesta faţă de interpretarea faptelor şi întâmplărilor cotidiene cu încărcătură magico-religioasă.
50 de tradiţii şi superstiţii la români legate de moarte
1.Visatul de arături sau morminte proaspăt săpate.
2.Cântarea cocoşească a găinilor.
3.Nu se stinge lumânarea în noaptea de Crăciun, căci va muri cineva apropiat.
4.Când boul îngenunchează la carul de nuntă.
5.Când cade bradul miresei este semn de moarte.
6.Când apar noiţe negre pe unghii.
7.Când cei doi viitori soţi îşi dau mâna în faţa altarului din biserică, acela dintre ei care are palma mai rece va muri primul.
8.Dacă femeia trece peste un mormânt, riscă să-i moară fătul.
9.Acul rupt să nu-l arunci, ci să-l înfigi undeva, altfel îţi moare un copil.
10. Îngroparea mortului să nu se facă lunea, căci moartea se întoarce repede.
11.Când este senin şi însorit la înmormântare, sufletul mortului este liniştit şi împăcat; din contră, când este ploaie, vânt şi frig, sufletul celui înmormântat este trist că pleacă din această lume.
12.În casa în care zace cineva de boală grea, dacă se bat şi se muşcă mâţele, bolnavul va muri negreşit.
13.Când cucul cântă lângă casă şi este un bolnav în ea, acela va muri.
15.Când ginerele nu râde la nuntă, este semn de moarte.
16. Să nu mergi cu spatele, că-ţi mor părinţii.
17.Să nu dai cu mătura prin pat, că-ţi moare un copil.
18.Cine găseşte bani îngropaţi, acela va muri repede.
19.Bărbaţii nu trebuie să cânte sau să recite bocetele spuse de babe la înmormântare, căci îşi cheamă singuri moartea.
20. Când un om este bolnav tare, se pun mai multe rămurele de Lemnul Domnului să mocnească la foc într-o oală cu apă neîncepută. Dacă până a doua zi apa este roşie, bolnavul va muri, dacă este albă, omul se va însănătoşi.
21.Dacă în timpul unui ospăţ de botez, cuiva îi pică din mână cuţitul care se înfige în podea, copilul proaspăt botezat va muri de moarte violentă.
22. După ce mirii s-au cununat, dacă unul din ei pierde ceva pe drumul spre casă, acela nu va trăi mult.
23. Dacă cineva s-a îmbolnăvit greu şi s-a întors singur cu faţa la perete, acela îşi simte sfârşitul aproape, dacă însă s-a întors cu faţa în casă, atunci se va însănătoşi.
24.Când un bolnav se împărtăşeşte şi anafura cade deasupra vinului în linguriţă, bolnavul se va face sănătos, iar de cade la fund, omul va muri.
25.Cine a avut pe lumea aceasta mai multe femei, pe lumea cealaltă va trăi cu cea dintâi, iar celelalte vor sta în urma ei.
26. Cel ce va muri tânăr, pe lumea cealaltă va fi tot tânăr, iar cel ce va muri bătrân, tot bătrân va fi pe veci.
27.Nu trebuie să se bocească pe timpul nopţii.
28.Oala în care s-a fiert apa pentru scăldătoarea morţilor se sparge sau se îngroapă. Nu trebuie deloc folosită apoi la gătit.
29.La moartea cuiva, copiii trebuie opriţi să plângă prea mult, căci pe lumea cealaltă trebuie să-şi bea lăcrămuţele.
30.Ca să poată muri mai repede cel care se chinuieşte de boli năpraznice, i se pun sub cap vreji de mazăre.
31.Când un bolnav se chinuie mult înainte să moară, este semn bun, căci acela are păcate pe care acum le ispăşeşte, în loc să se chinuie pe lumea cealaltă, unde-i mult mai greu.
32.Unui mort i se leagă o para de argint de degetul cel mic de la mâna dreaptă, sau i se pune un ban de metal în palma dreaptă, ca să aibă cu ce plăti vama pe lumea cealaltă.
33.Dacă cineva a murit cu ochii deschişi, aceluia i se închid pleoapele ca să nu vadă jalea celor dragi.
35.Haiducii, tâlharii, soldaţii şi toţi bărbaţii care poartă arme, dacă visează că li s-a rupt sabia sau cuţitul şi li s-a sfărâmat ciomagul şi baltagul, este semn că în scurtă vreme o să moară în luptă.
36.Cântecul cucuvelei pe casă, gard, cumpăna fântânei din apropierea unei case în care zace un bolnav este semn sigur de moarte.
37.Nu se scoate din pământ mătrăguna găsită în grădina vreunei gospodării, căci moare fata sau gospodina casei aceleia.
38.Când cade icoana sau oglinda dintr-o casă şi se sparg, e semn că va muri cineva din acea casă.
39.Dacă lumânarea de cununie se rupe în timpul nunţii, unul dintre miri va muri curând.
39.Mireasă cu mireasă nu trebuie să se întâlnească la cununie, căci una dintre ele va muri negreşit.
40.Când se stârneşte câteodată din senin furtună, vânt sau viscol, este semn că a fost ucis om nevinovat.
41.Dacă un mort are faţa veselă, e semn că a fost deja bine primit pe lumea cealaltă.
42.Se crede că cine visează că a căzut în prăpastie, acela va muri.
43. Se crede că copiii care se nasc sâmbăta mor mai curând decât ceilalţi prunci.
44.Când unui copil îi ies primii dinţi pe falca de sus, acela are să trăiască mult, când îi ies primii dinţi pe falca de jos, copilul va trăi mai puţin.
45.În casa în care a murit cineva, nu se mătură până la înmormântare, căci este rău să mai moară cineva din casă.
46.Să nu se scalde nimeni acolo unde se întâlnesc două ape, căci e rău de moarte.
47.Când ginerele nu se rade la nuntă, e semn că va muri curând.
48.Când un copil doarme cu fundul în sus, cobeşte a moarte.
49.Se crede că acela care a auzit vitele vorbind sau a văzut cerul deschizându-se nu va trăi mult.
50.Până ce mortul este înmormântat, acesta trebuie privegheat în fiecare noapte de către rude şi prieteni, altfel vine diavolul şi-i fură trupul, căci diavolul susţine că trupurile tuturor oamenilor sunt ale lui, deoarece el a adus din fundul apei lutişorul din care Dumnezeu a făcut pământul şi mai apoi omul. După miezul nopţii, cei ai casei aduc plăcinte, colaci şi rachiu ca să nu adoarmă cei ce priveghează.
Cum cred românii că arată moartea
În trecutul îndepărtat, în toate societăţile primitive, moartea nu era deloc personificată. Însă mai târziu, în majoritatea culturilor arhaice, moartea era fie asociată unei divinităţi malefice (cum era zeul Seth la vechii egipteni), fie a devenit ea însăşi o temută zeitate negativă. Motivul era cum nu se poate mai simplu: oamenii au crezut că această forţă supranaturală căreia nu i se puteau opune, şi care trimitea în nefiinţă pe oricine, mai ales pe cei dragi, nu putea fi în esenţă decât o zeitate rea.
La geto-daci, la fel ca la toate populaţiile străvechi indo-europene, moartea împrumuta probabil multe dintre atributele Zeiţei Mamă, astfel se explică parţial de ce dacii nu se temeau de moarte, şi erau chiar veseli în acele momente, convinşi fiind că prin graţia Marii Zeiţe treceau în alte lumi.
Vedem deci cum moartea devine o adevărată zeiţă antropomorfă a Panteonului stră-românesc, o zeiţă care îndeplineşte voia lui Dumnezeu şi împlineşte asfel regulile divine ale existenţei. Aşa a ajuns să fie uneori numită Zâna Bătrână, Sfânta Moarte, şi chiar are unele paralele cu Maica Precista şi Sfânta Vineri.
Dacă studiem îndeosebi textele bocite la înmormântările din lumea satului în regiunile Olteniei, Banatului şi Transilvaniei, vedem că moartea are o înfăţişare antropomorfă, prototip al complexului cultural indo-european, precum şi atribuţii de pasăre de pradă, atribuţii specifice neoliticului Vechii Europe.
La români, noţiunea de moarte are în limba noastră două sensuri distincte dar asemănătoare: anume de fenomen biologic al încetării al tuturor funcţiilor vitale, precum şi personificare a divinităţii care ia sufletul tuturor vieţuitoarelor.
Foarte interesant este faptul că, asemenea bolilor năpraznice cum erau ciuma şi holera, la români moartea este de genul feminin, dovadă clară a reminiscenţei credinţelor precreştine în imaginarul colectiv românesc.
Însă cu timpul, mai ales după creştinarea populaţiei autohtone daco-române, imaginea neolitică a morţii, care până atunci fusese o zeiţă a regenerării lumii, vindecătoare de boli (avem încă multe descântece şi blesteme în care este invocată moartea pentru ca ea să ucidă bolile şi necazurile) şi aducătoare de odihnă, a devenit nu doar la noi, dar la toate popoarele indo-europene o reprezentare mitică cumplită şi înfiorătoare: urâtă, înveşmântată în negru, cu oasele la vedere şi cu coasa în spate.
Din motive evidente, marea zeiţă neolitică a regenerării şi morţii submina autoritatea divinităţilor masculine care i-au luat locul, precum Zeus, Dumnezeu Tatăl şi apoi Fiul lui Dumnezeu. Fire atentă, ţăranul român a observat că trupul neînsufleţit, scăpat de suferinţele care-i provocau decesul, căpăta deseori după momentul morţii o seninătate şi împăcare deplină care contrasta puternic cu momentele de agonie anterioare. În folclorul şi tradiţiile noastre se vorbea deseori chiar despre o aşa numită „frumuseţe a mortului”, şi chiar de surâsul acestuia.
În străvechile noastre tradiţii populare, moartea este mai puţin neagră şi malefică decât am putea bănui. Sentimentul de frică şi vinovăţie, exacerbat de creştinism, a dus la apariţia imaginii unei babe hidoase şi înspăimântătoare, care are o coasă şi obligă omul să bea dintr-un pahar o băutură indescriptibil de amară, apa morţii. Pornind de la aceste momente, şi tradiţiile româneşti au început să se refere la moarte ca o femeie bătrână, însă neobosită, numită deseori „Despletita”, „Grăbita” sau „Dânsa”, conform unor cutume arhaice care dictează că niciodată nu trebuie să numeşti Moartea sau Răul, căci astfel ei te aud şi apar...
Conform aceleiaşi bogate mitologii româneşti, moartea este una dintre ursitoare, mai precis aceea care prezice când anume va muri noul-născut.În legendele noastre, moartea a trăit iniţial în Ceruri, însă mai târziu, din cauza nesupunerii ei, a fost alungată pe Pământ. Casa unde locuieşte moartea este plină de ghemuri mai mari sau mai mici, sau de lumânări aprinse. Când se termină aţa ghemului sau se mistuie ceara lumânării fiecărui om, acela moare.
O altă poveste autohtonă ne spune că pe vremuri moartea umbla la vedere printre oameni şi-i înfricoşa; atunci, un cioban viteaz a bătut-o şi alungat-o. Atunci Dumnezeu a decis să o facă invizibilă, pentru ca oamenii să nu ştie când le-a sosit ceasul morţii.
Moartea în acţiune: permisiune, despărţire şi trecere
Ca figură în plină acţiune proprie menirii sale, moartea sugrumă, taie cu coasa sau cu paloşul, trage cu arcul sau oferă paharul morţii care conţine o băutură atât de amară încât conform unei tradiţii aproape uitate, craniul lui Adam întrebat de Hristos dacă-şi mai aminteşte de acea băutură, răspunse: „Amăreala acelei băuturi o mai simt şi azi în dinţi”. Cu altă ocazie, se mai povesteşte că după ce Iisus a readus la viaţă un om mort după 30 de ani, acel om l-a rugat pe Mântuitor să-l lase printre cei morţi, pentru a nu trebui să mai bea o dată paharul amar al morţii.
Conform tradiţiilor mistico-religioase româneşti, moartea este prinsă şi supusă de Sfântul Haralambie, care o leagă şi o ţine de păr şi-i dă drumul în lume numai la porunca lui Dumnezeu.
În urma creştinării românilor, moartea apare deseori în mitologia noastră ca subsidiară sau egală a Arhanghelului Mihail. O poveste veche autohtonă ne spune că odată, demult, tatăl unui nou născut căuta pe cineva să-i boteze copilul. El n-a dorit să ia Dreptatea ca naş, deoarece ea nu-i dreaptă cu toţi oamenii. În schimb a cerut ca naş Moartea sau pe Arhanghelul Mihail, pentru că aceştia se poartă la fel cu cel sărac sau bogat, prost sau învăţat, tânăr sau bătrân, ţăran sau împărat. După ce Moartea a acceptat să-i boteze copilul, acesta primi din partea cumplitei entităţi, ca dar de botez, harul şi meseria de medic.
În creştinismul ortodox, moartea este o punte de trecere din viaţa vremelnică pământească în viaţa eternă. Deci moartea este o punte de trecere extraordinar de importantă înspre dimensiunea din care niciun credincios nu ar mai putea face vreun efort pentru propria sa mântuire. Este o aşteptare a Judecăţii de Apoi şi a învierii celor drepţi. La români, ca la majoritatea celorlalte popoare europene, se observă că singurul remediu contra morţii totale (a trupului şi a sufletului) este dragostea care învinge moartea prin continuitarea vieţii în plan material, şi învinge de asemenea moartea în plan spiritual, când prin intermediul dragostei omului, acesta este iertat de păcate şi se mântuieşte.
În multe basme româneşti, moartea este luată în râs: e închisă într-un sicriu sau e aşezată pe un scaun de unde nu se poate desprinde, decât în urma unor mari promisiuni, şi adesea este păcălită de eroul principal. Un capitol deosebit de interesant şi chiar unic al mitologiei şi practicilor româneşti legate de moarte şi înmormântare este reprezentat de aşa numitele Cântece ale Zorilor, cântece funerare pline de sfaturi pentru sufletul decedatului, cântece care nu au nimic comun cu bocetele şi plânsete.
Fără a forţa prea mult termenii, dacă se vorbeşte de o Carte Egipteană a Morţilor sau o Carte Tibetană a Morţilor, Cântecele Dalbului de Pribeag sau Cântecele Zorilor pot fi considerate oricând o adevărată Carte Românească a Morţilor.
