Rateurile unor „implanturi” de democraţie

Dacă politologii cred că în Europa democraţia ar fi intrat în stadiul ei „post-istoric” sau că ea se fragilizează, în Orientul Apropiat încercările de implantare a modelului occidental al democraţiei nu au avut succesul scontat.
Confruntat cu dezamăgitorul rezultat al revoluţiilor arabe, fostul ministru american de externe Henry Kissinger enunţa recent în paginile unei publicaţii de cultură politică un adevăr incomod: occidentul va trebui să se obişnuiască o vreme de acum înainte cu ideea că va avea de-a face în ţările arabe cu guverne de orientare islamistă. Or, a admite această nouă nedorită realitate înseamnă implicit a accepta eşecul parţial sau chiar complet al încercărilor de a „implementa” democraţia de tip occidental în state a căror istorie nu a cunoscut niciodată această formă a domniei poporului.
Cine priveşte cu luciditate evoluţia situaţiei din Irak sau Egipt, rezultatul alegerilor libere din ţinuturile palestiniene, situaţia din Afganistan ori cea din Pakistan trebuie să-şi ia adio de la iluzia că, în intervalul următoarelor două-trei generaţii, această zonă explozivă a lumii se va încadra în tiparele democraţiei occidentale, chiar dacă ea va copia formele exterioare ale civilizaţiei apusene.
De la prăbuşirea Uniunii Sovietice, crede profesorul de filozofie Mark Lilla de la Universitatea Columbia, se pot distinge două forme de democraţie: cea în stare de funcţionare şi cea a unor naţiuni despre care se afirmă că s-ar afla pe calea democratizării. Această distincţie pare a se fi aflat şi la originea unei erori capitale făcute de America după ocuparea Irakului şi Afganistanului, şi anume eliminarea partidelor politice, a armatei, a tradiţionalelor instituţii politice şi publice. Scenariul, aminteşte profesorul american, a mai fost aplicat şi în trecut, dar se pare că prea repede a fost dată uitării nereuşita acestui „transplant” de democraţie. Apoi, nu trebuie omis încă un amănunt esenţial: nu este suficient ca într-un stat să aibă loc alegeri libere pentru ca automat democraţia de tip occidental să se fi împământenit. Nu este însă nici suficient ca oamenii să iasă în stradă, să revendice democraţia, pentru ca humusul favorabil creşterii ei să fie garantat. Mentalitatea colectivă, tradiţiile, istoria unei comunităţi, convingerile religioase nu vor permite unor ţări şi colectivităţi umane să accepte fără tăgadă egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii sau, bunăoară, refuzul copiilor de a se supune măsurilor coercitive, violenţelor corporale, exercitate de părinţi, prescrise de codexul autohton al educaţiei. Şi aceste aspecte de detaliu se cer luate în seamă în bilanţul provizoriu al procesului democratizării unor ţări care nu au traversat etapele emancipării sociale, civile, culturale şi politice prin care a trecut Apusul.
Profesorul de ştiinţe politice Heinz Theisen, de la Universitatea din Köln, face un bilanţ şi mai dezamăgitor al „intervenţiilor” vestului în ţările islamice spre a le aduce democraţia. De zece ani, occidentul refuză să accepte că în Afganistan se află pe poziţii dinainte pierdute, în pofida superiorităţii sale culturale şi militare. În Libia, NATO s-a abţinut de la intervenţii masive, dar a fost nevoită să asiste, după înlăturarea lui Ghaddafi de la putere, la destabilizarea zonei Sahelului de către bande de jefuitori operând sub comanda Al Qaida.
În Irak, creştinii care au simpatizat cu trupele occidentale au fost persecutaţi sub privirile neputincioase ale militarilor străini. În Egipt, scenariul ameninţă să se repete, iar rândurile adepţilor democraţiei liberale se răresc.
Cu toate acestea, se fac auzite cu insistenţă îndemnurile de a interveni în Siria, în sprijinul rezistenţei anti-Assad. Numai că elanul democratic al răzvrătiţilor se va stinge repede după victorie, confirmând temerile minorităţilor religioase, care se simţeau protejate de regimul Assad, dar care după prăbuşirea acestuia se vor teme de masacre şi prigoană.
Noţiunea de conflict al civilizaţiilor a fost eludată din limbajul partizanilor sprijinirii chiar manu militari a „arabeliunilor”, cum au fost supranumite revoluţiile arabe. Numai că, a ignora că, ceea ce pentru o colectivitate înseamnă emancipare poate însemna pentru cealaltă  decadenţă, poate avea efecte fatale. În occidentul secularizat, cultura este o construcţie supraetajată pe relaţiile şi structurile de producţie. În orientul islamic, situaţia este inversă: producţia economică, structurile sociale sunt ridicate pe fundamentul culturii, al religiei, al tradiţiilor ancestrale, patriarhale. Inversarea acestui raport de către occidentalii nefamiliarizaţi cu spiritul locului se soldează cu haos şi ură împotriva celor care au intervenit cu cele mai bune intenţii, crede Heinz Theisen, convins că între cultura islamică şi cea occidentală nu există o a treia cale. Recomandarea pe care o face profesorul universitar din Köln, deşi are iz de apaisement pentru adepţii necondiţionaţi ai intervenţiilor dure şi directe, este totuşi demnă de atenţie: moralismul universalist al occidentului ar trebui înlocuit de un realism etic, condiţionat de reguli comportamentale precum respect, precauţie, studiul culturii, răspundere faţă de consecinţele acţiunilor sau intervenţiilor, toleranţă faţă de sistemul de valori al culturii străine.
Occidentul se poate impune dacă îşi însuşeşte capacitatea de a distinge în planul valorilor interne între ce poate şi ce nu poate fi tolerat iar în planul acţiunii exterioare între ce poate şi ce nu poate fi schimbat. Dar occidentul mai trebuie să-şi ia rămas bun de la himera că poate determina culturile străine să accepte propria sa viziune asupra unei vieţi mai bune.
Resemnata concluzie survine într-un moment în care, şi în Europa zguduită de criză, fisurile apărute pe faţada democraţiei, mai ales în aripa estică şi sudică a edificiului, se văd cu ochiul liber; originea lor profundă se află în fundamentul clădirii, în diferenţele de destin istoric, în mentalităţi şi tradiţii.