În Italia, premierul Mario Monti a vorbit despre îngrijorarea privind incapacitatea de plată a regiunii Sicilia, pe care agenţia de rating Fitch o consideră „iminentă”. Declaraţia lui Monti este parte a unui atac politic intern privind cheltuielile regionale şi dimensiunea ştatului de plată guvernamental în Mezzogiorno, sudul Italiei, comentează ziarul britanic The Guardian într-o analiză recentă.
Există deja disparităţi regionale crescânde în cadrul ţărilor cu venituri mari din Europa. Acum, ele sunt afectate şi mai mult de noua problemă a declinului regiunilor ex-industriale, cum ar fi West Midlands în Marea Britanie sau Valonia în Belgia. Unele ţări încă se mai luptă cu problema lor veche, regiunile agricole codaşe, cum ar fi Puglia sau Sicilia în Italia.
Cercetarea arată că inegalităţile interne sunt mai mari în ţări din nord, cum ar fi Marea Britanie, decât în ţări din sud, cum ar fi Italia. Dacă ai în vedere PIB-ul pe cap de locuitor pentru regiunea cea mai prosperă cu peste 10% din populaţie (Londra, inclusiv „Outer London” în Marea Britanie şi Lombardia, inclusiv Milano, în Italia), inegalitatea de sus în jos este mai rea în Marea Britanie. În Italia, cele mai sărace regiuni, cum ar fi Calabria şi Campania, au jumătate din venitul regiunilor de top, în timp ce regiuni din Marea Britanie, cum ar fi Merseyside sau Yorkshire de sud, stau destul de rău. 63% din populaţia italiană atinge PIB-ul naţional mediu sau stă mai bine, comparativ cu 32% în Marea Britanie.
Aceste inegalităţi sunt în creştere, în pofida transferurilor interne substanţiale şi conduc la ascensiunea unui nou naţionalism regional în întreaga Europă.
Ceea ce este nou e faptul că nu regiunile mai sărace cer mai mult, ci regiunile mai bogate cer să plătească mai puţin. Această politică de tipul 'pot plăti, dar nu vor plăti' a fost inventată în două regiuni bogate, Padania, în nordul Italiei, şi Flandra în Belgia. Partide populiste precum Liga Nordului în Italia şi Vlaams Belang în Belgia amestecă politici de identitate regională cu oportunism electoral. Dar agenda lor economică este constant împotriva elitelor politice metropolitane, precum şi împotriva politicilor fiscale de redistribuire.
În contextul austerităţii, conflictele interne distributive se propagă acum în politica curentului prevalent, în special în ţări federale cum ar fi Spania, unde 17 guverne regionale gestionează şcoli şi spitale şi deţin mai mult de jumătate din cheltuielile publice. În luna ianuarie, guvernul spaniol de centru-dreapta a acordat un avans de 8 miliarde de euro, astfel încât guvernele regionale să îşi poată plăti facturile. În aprilie, premierul Mariano Rajoy a ameninţat că va prelua controlul bugetar al regiunilor recalcitrante, cărora li se spune acum să-şi reducă la jumătate deficitele.
Există ecouri ale acestei tensiuni chiar şi în Germania, unde CSU de centru-dreapta din Bavaria prosperă, învaţă noua retorică. Politica germană este legată de coaliţii şi consens şi acest lucru a încurajat să se facă din greci un ţap ispăşitor extern. Aceeaşi tendinţă a descurajat în trecut orice punere sub semnul întrebării a distribuţiei interne către fosta Germanie de Est comunistă - o problemă care acum este ridicată zgomotos de liderul CSU, care contestă legalitatea „transferurilor de solidaritate” interne, ce ar fi costat Bavaria 7 miliarde de euro pe an.
Marea Britanie pare să nu fie în pas cu tendinţa spre naţionalismul regional. Dar aceasta s-ar putea datora faptului că propria dreaptă populistă - UKIP şi conservatorii din spate - este focalizată pe repatrierea de puteri de la Bruxelles, în timp ce reducerile de cheltuieli ale coaliţiei au eliminat locuri de muncă publice şi beneficii sociale, subminând astfel politica regională a New Labour.
Tiparul emergent al noului naţionalism regional poate fi plasat într-o perspectivă istorică. În Europa de Vest, o moştenire postbelică a catastrofalilor ani 1930 din punct de vedere economic a fost reinventarea naţiunii prin reglementări sociale, susţinute de noi politici de management economic, asistenţă de stat regională şi socială.
Acum, ce rămâne din aceste reglementări este atacat de noul naţionalism regional al privilegiaţilor, de multe ori în alianţă cu statul central. Guvernele nu sunt doar locuri în care problemele regionale sunt rezolvate, ci şi unde ele pot fi create sau agravate de la centru.
Acest lucru plasează naţionalismul regiunilor periferice într-un context nou. Vechea încadrare a problemei este dacă o regiune periferică are identitatea culturală şi puterea economică pentru a beneficia prin emancipare.
Naţionalismul regional ar trebui pus pe o nouă agendă privind opţiunile tuturor partidelor de centru-stânga în regiunile mai slabe din punct de vedere economic, subliniază analiza în final.
Există deja disparităţi regionale crescânde în cadrul ţărilor cu venituri mari din Europa. Acum, ele sunt afectate şi mai mult de noua problemă a declinului regiunilor ex-industriale, cum ar fi West Midlands în Marea Britanie sau Valonia în Belgia. Unele ţări încă se mai luptă cu problema lor veche, regiunile agricole codaşe, cum ar fi Puglia sau Sicilia în Italia.
Cercetarea arată că inegalităţile interne sunt mai mari în ţări din nord, cum ar fi Marea Britanie, decât în ţări din sud, cum ar fi Italia. Dacă ai în vedere PIB-ul pe cap de locuitor pentru regiunea cea mai prosperă cu peste 10% din populaţie (Londra, inclusiv „Outer London” în Marea Britanie şi Lombardia, inclusiv Milano, în Italia), inegalitatea de sus în jos este mai rea în Marea Britanie. În Italia, cele mai sărace regiuni, cum ar fi Calabria şi Campania, au jumătate din venitul regiunilor de top, în timp ce regiuni din Marea Britanie, cum ar fi Merseyside sau Yorkshire de sud, stau destul de rău. 63% din populaţia italiană atinge PIB-ul naţional mediu sau stă mai bine, comparativ cu 32% în Marea Britanie.
Aceste inegalităţi sunt în creştere, în pofida transferurilor interne substanţiale şi conduc la ascensiunea unui nou naţionalism regional în întreaga Europă.
Ceea ce este nou e faptul că nu regiunile mai sărace cer mai mult, ci regiunile mai bogate cer să plătească mai puţin. Această politică de tipul 'pot plăti, dar nu vor plăti' a fost inventată în două regiuni bogate, Padania, în nordul Italiei, şi Flandra în Belgia. Partide populiste precum Liga Nordului în Italia şi Vlaams Belang în Belgia amestecă politici de identitate regională cu oportunism electoral. Dar agenda lor economică este constant împotriva elitelor politice metropolitane, precum şi împotriva politicilor fiscale de redistribuire.
În contextul austerităţii, conflictele interne distributive se propagă acum în politica curentului prevalent, în special în ţări federale cum ar fi Spania, unde 17 guverne regionale gestionează şcoli şi spitale şi deţin mai mult de jumătate din cheltuielile publice. În luna ianuarie, guvernul spaniol de centru-dreapta a acordat un avans de 8 miliarde de euro, astfel încât guvernele regionale să îşi poată plăti facturile. În aprilie, premierul Mariano Rajoy a ameninţat că va prelua controlul bugetar al regiunilor recalcitrante, cărora li se spune acum să-şi reducă la jumătate deficitele.
Există ecouri ale acestei tensiuni chiar şi în Germania, unde CSU de centru-dreapta din Bavaria prosperă, învaţă noua retorică. Politica germană este legată de coaliţii şi consens şi acest lucru a încurajat să se facă din greci un ţap ispăşitor extern. Aceeaşi tendinţă a descurajat în trecut orice punere sub semnul întrebării a distribuţiei interne către fosta Germanie de Est comunistă - o problemă care acum este ridicată zgomotos de liderul CSU, care contestă legalitatea „transferurilor de solidaritate” interne, ce ar fi costat Bavaria 7 miliarde de euro pe an.
Marea Britanie pare să nu fie în pas cu tendinţa spre naţionalismul regional. Dar aceasta s-ar putea datora faptului că propria dreaptă populistă - UKIP şi conservatorii din spate - este focalizată pe repatrierea de puteri de la Bruxelles, în timp ce reducerile de cheltuieli ale coaliţiei au eliminat locuri de muncă publice şi beneficii sociale, subminând astfel politica regională a New Labour.
Tiparul emergent al noului naţionalism regional poate fi plasat într-o perspectivă istorică. În Europa de Vest, o moştenire postbelică a catastrofalilor ani 1930 din punct de vedere economic a fost reinventarea naţiunii prin reglementări sociale, susţinute de noi politici de management economic, asistenţă de stat regională şi socială.
Acum, ce rămâne din aceste reglementări este atacat de noul naţionalism regional al privilegiaţilor, de multe ori în alianţă cu statul central. Guvernele nu sunt doar locuri în care problemele regionale sunt rezolvate, ci şi unde ele pot fi create sau agravate de la centru.
Acest lucru plasează naţionalismul regiunilor periferice într-un context nou. Vechea încadrare a problemei este dacă o regiune periferică are identitatea culturală şi puterea economică pentru a beneficia prin emancipare.
Naţionalismul regional ar trebui pus pe o nouă agendă privind opţiunile tuturor partidelor de centru-stânga în regiunile mai slabe din punct de vedere economic, subliniază analiza în final.
