E poate cel mai bun prilej să ne întrebăm în ce măsură creştinismul va mai fi relevant pentru Europa în care ne pregătim să trăim. Semnele ne indică un recul permanent şi o tot mai largă discreditare. Crăciunul tinde să fie evacuat din rândul sărbătorilor cu caracter public şi înlocuit cu formule neutre menite să nu ofenseze sensibilitatea exponenţilor altor culturi. Desigur în România există pe mai departe un ataşament mai puternic faţă de tradiţie cel puţin în dimensiunea sa exterioară, ritualică şi declarativă, dar semnele unui recul se fac şi aici simţite. Noul guvern, bunăoară, a ţinut să-şi manifeste ataşamentul faţă de laicism refuzând să includă în buget bani pentru lăcaşele de cult, iar premierul Dacian Cioloş a evitat să jure pe Biblie, alegând în schimb Constituţia. Desigur aceste gesturi, deşi au o oarecare relevanţă politică, nu sunt cu adevărat hotărâtoare pentru o destrămare a ”ţesăturii” tradiţionale, care se face simţită mai subtil în toate gesturile cotidiene.
Problema este aşadar aceeaşi peste tot, chiar dacă fazele decreştinării sunt diferite. Ar trebui prin urmare să urmăm cu toţii aceste curente tot mai largi sau dimpotrivă să le opunem o rezistenţă? Mai are vreo valoare creştinismul sau este doar o cultură desuetă menită să dispară încetul cu încetul? Este relevant faptul că mai ales intelectualii s-au despărţit de creştinism? Şi că intelectualii ”conservatori” îşi practică de fapt conservatorismul ca pe un fapt estetico-muzeal? Creştinismul ca frumuseţe a zidurilor vechi de piatră, a icoanelor pe sticlă, a spectacolelor de ”lumini şi umbre” din noaptea pascală? Câţi români nu deplâng decreştinarea Europei occidentale referindu-se în realitate la dispariţia treptată a unei ”scenografii” specifice? De multe ori conservatorii contribuie mai mult la disoluţia culturii creştine decât ateii militanţi, căci ei estetizează năruind ”din interior” fără să provoace opuneri.
Şi totuşi, indiferent de plângerile locale care ţin de un anumit specific românesc, nu mulţimile, ci intelectualii au condus lumea şi i-au trasat liniile viitoare. Prin urmare nu putem ignora semnele schimbării, dar ne putem întreba dacă intelectualii au avut întotdeauna dreptate. Cel puţin secolul XX ne oferă serioase motive de îndoială. Intelectuali fascişti şi intelectuali marxişti, leninişti, troţkişti, maoişti, care au oferit susţinere morală celor mai opresive regimuri pe care le-a cunoscut istoria vreodată şi care s-au reciclat apoi, după ce adevărul despre Gulag nu a mai putut fi ascuns, în democraţi ecologişti, globalişti sau federalişti europeni, preluând din nou flacăra progresului.
De fapt nu putem spune nimic sigur despre viitor, dar putem, privind spre trecut, să observăm că toate marile totalitarisme au prosperat pe un un fond de decreştinare, încurajând totodată ideile ostile creştinismului. Nu e deloc un accident că după război Germania şi Italia inventează democraţia-creştină menită să refundeze politica pe conturul societăţii tradiţionale: familie, parohii, comunităţi locale. Creştinismul devenise antidot pentru febra politică totalizantă şi raţionalistă.
Astăzi, din creştin-democraţia occidentală a rămas numai numele şi un soi de conservatorism social care îşi păstrează totuşi o minimă eficienţă. Dar în politică nu mai există nicio diferenţă importantă între creştin-democraţi şi liberali, aşa cum s-a văzut cu claritate în chestiunea imigraţiei islamice. Or, pe fondul acestei despărţiri tot mai largi şi mai greu reversibile faţă de tradiţie, individul ”eliberat” din chingile moralei familiale sau comunitare se va vedea expus tuturor experienţelor posibile. Totul va fi la un moment dat posibil, inclusiv o nouă experienţă totalitară, câtă vreme nu mai există niciun reper tradiţional şi mai ales niciun discernământ.
O carte privită cu prea puţină simpatie a reuşit totuşi să schiţeze un risc posibil, oricât ar părea el de improbabil. E vorba de romanul ”Supunere” (”Islam” în sens etimologic) al francezului Michel Houellebecq. Într-un viitor nu prea îndepărtat, Franţa îl va alege ca preşedinte pe liderul unei formaţiuni islamice şi treptat se islamizează ea însăşi, renunţând la toate libertăţile laicismului. Lăsând deoparte gradul de verosimilitate al unui asemenea scenariu, ceea ce este valabil ca structură logică în romanul lui Houellebecq este faptul că o nouă religie se impune într-o societate care a renunţat la orice religie, deoarece vine pe un gol teleologic. Dar nu numai o nouă religie, ci şi o nouă formulă politică ar putea găsi spaţiu de manifestare, o doctrină capabilă să relanseze ideea de scop al istoriei şi al devenirii umane, chiar dacă va implica drastice limitări ale libertăţii pe care o cunoaştem astăzi. Avertismentul lui Houellebecq este valabil într-un sens mai general căci ne arată că rezistenţa individului (şi intelectualului deopotrivă) la totalitarism este (aşa cum istoria a dovedit-o) destul de firavă atunci când noua ordine politică este însoţită de o anumită împlinire elementară a vieţii. Oroarea poate veni mai târziu, dar, în primă instanţă, sunt împlinite anumite aşteptări şi promisiuni.
Prin urmare Europa, golită complet de vechea cultură creştină - iudaismul este fireşte implicat în însăşi ţesătura sa intimă - şi de toate replicile laice care nu au sens decât ca opoziţie sau alternativă la creştinism, s-ar putea găsi dezarmată în faţa promisiunilor insidoase ale unor noi experienţe cu aer seducător. În ciuda a ceea ce se crede, creştinismul are virtutea că poartă cu sine un sens inalienabil al libertăţii şi demnităţii individuale, care se opune oricărei tiranii şi oricărui totalitarism. Câtă vreme separă împărăţia de aici de împărăţia de dincolo, creştinul va fi mereu un cetăţean exemplar şi totodată unul nesupus, va fi cu alte cuvinte exact omul european cu spirit critic pe care l-am admirat la momentul istoric al plenitudinii sale. Iar câtă vreme, în acest ”amurg târziu în forme ontologice”, cum spune George Steiner (”Gramaticile Creaţiei”), viitorul ni se pare tuturor amputat şi incert, este cel puţin prudent să ne ţinem de formele vechi şi să nu aruncăm peste bord tocmai ceea ce a reprezentat gloria şi ”siguranţa” civilizaţiei europene.
