În timpul războiului din Kosovo, NATO lansa violente atacuri aeriene împotriva Serbiei şi a Muntenegrului - ambele făcând atunci parte din Republica Federală Iugoslavia. În acest război, Muntenegru nu era atât de intens vizat precum Serbia, care, sub conducerea preşedintelui Slobodan Milošević devenise principala problemă. Concentrarea atacurilor militare asupra Serbiei îi deranja pe atunci pe acei muntenegrini, pentru care rezistenţa militară face parte din caracterul naţiei. În timpul ce Belgradul era suspus unor îngrozitoare bombardamente nocturne, oraşul Nikšić afişa un slogan de tip graffiti, în care se putea citi nici mai mult nici mai puţin decât: \"Bombardaţi-ne şi pe noi! Nu avem nici cea mai mică zgârietură!\"
Vremurile conflictuale aparţin acum trecutului. Prim-ministrul Republicii Muntenegru, Milo Đukanović, poate fi foarte mulţumit: minusculul său stat, aflat pe coasta Adriaticii, între membrii NATO Croaţia şi Albania, a primit invitaţia de a adera la alianţa militară.
Bărbatul cu vesta albă
La sfârşitul anilor \'90, el se distanţa mai întâi de Slobodan Milošević, iar după înlăturarea acestuia şi de Serbia democrată pentru a conduce Muntenegru în 2006 spre independenţă. Scopul declarat: integrarea în UE şi NATO. Domnia lui Đukanović este - de decenii - una stabilă şi totuşi contestată. Se spune că ar fi implicat în trafic de ţigări şi că ar avea legături bune în Italia.
Đukanović pretinde însă că poartă o vestă albă, a nevinovăţiei. O dată cu invitaţia de aderare la NATO se va vedea şi mai clar confirmat ca fiind un \"democrat pur\" al Balcanilor de Vest, prezentându-se ca atare. Dacă în viitor, opoziţia măcinată a Muntenegrului se va radicaliza, atunci procesul ar putea intra la capitolul efecte adverse ale deciziei actuale. Important este că Đukanović nu îi lasă pe ruşi să se apropie de Marea Adriatică. Pe ruşii, care, nu cu mult timp în urmă, erau primiţi cu braţele deschise în săraca ţară, fie că erau turişti sau oameni de afaceri.
Avantaje pentru Đukanović şi NATO
Tonul ameninţător al Moscovei faţă de ambiţiile militare ale Muntenegrului sunt la fel de incomode politic pentru Đukanović ca şi protestele organizate de opoziţia agresivă, în faţa Parlamentului din Podgorica. Dar speranţa că va scăpa nepedepsit după un sfert de veac de domnie, precum şi recunoaşterea internaţională cântăresc mult mai mult pentru Đukanović.
NATO, în schimb, închide o potenţială lacună geo-strategică şi îşi asigură supremaţia la Marea Adriatică, atât şi nimic mai mult. Muntenegrenii sunt, fără îndoială, soldaţi curajoşi, dar din punct de vedere militar nu au nici o relevanţă. Chiar dacă Muntenegru ar trimite întreaga amată - circa 2000 de oameni - într-o zonă de conflict, ei nu ar decide soarta războiului.
Apartenenţa la NATO nu modernizează nici un stat
Poate NATO să accelereze modernizarea? Ce bine ar fi. Principiul conform căruia calitatea de membru NATO asigură o legătură ireversibilă cu Vestul şi respectarea unor anumite valori este oarecum departe de realitate. Prea multe sunt excepţiile: Albania, Bulgaria, dar şi vechii membri ai NATO, Grecia şi Turcia, sunt state profund corupte, conduse autoritar sau aflate în mâna oligarhilor. Şi nici un puci militar nu ar atrage excluderea din NATO.
Alianţa adoptă încă un copil problemă, chiar dacă acum acesta urmează să fie lăudat. Firmele de PR din Podgoriţa şi Bruxelles elaborează deja planuri cu realizări majore în transformarea de succes a statului. Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a dat startul: \"This is the beginning of a very beautiful alliance.\" (\"Este începutul unei foarte frumoase alianţe\"). Muntenegru nu îşi va găsi însă, sub nici o formă, liniştea internă.
