Noul premier elen, Alexis Tsipras, şi alianţa sa de stânga Syriza pun sub semnul întrebării consensul european. Însă ameninţarea vine, de multă vreme, şi din altă parte - este de părere analistul politic german Christoph Hasselbach.
Un reprezentant al stângii, câştigătorul alegerilor din Grecia, crede că poate şantaja restul Europei cu pretenţiile sale privind politica financiară. La Budapesta, un naţionalist de dreapta aflat la conducerea guvernului, îşi exprimă admiraţia faţă de preşedintele rus Vladimir Putin. Iar în Marea Britanie, un premier conservator se distanţează tot mai mult de familia europeană.
Trei lideri politici - Alexis Tsipras, Viktor Orban şi David Cameron - contribuie la destrămarea unei părţi importante din consensul fundamental european. Unde se va ajunge, nu se ştie încă. Limpede e numai gravitatea situaţiei.
Ajutor în schimbul reformelor
Până acum, în politica economică, exista următorul consens: UE ajută o ţară supraîndatorată dacă aceasta face eforturi să-şi reechilibreze bugetul şi adoptă reforme menite să stimuleze economia. Statele care s-au supus acestor condiţii au plătit un preţ mare - creşterea şomajului şi incizii dureroase în sistemul social. Şi totuşi au făcut-o de bună voie şi nesilite de nimeni. Au făcut-o conştiente fiind că numai aşa vor reuşi să scape de probleme şi să-şi recupereze o parte din independenţă. Iar creditorii au fost dispuşi să facă sacrificii doar impunând atari condiţii.
De când cu această politică, au existat multe plângeri, demonstraţii, greve şi dezbateri aprinse. Totuşi, în principiu, consensul politico-economic a fost acceptat, altminteri - în plină criză - unitatea europeană ar fi avut de suferit. Dacă Alexis Tsipras crede că poate avea totul, adică sprijinul necondiţionat al europenilor, atunci el părăseşte acest fundament comun.
Între timp, sub aspect economic, zona euro ar putea suporta părăsirea acesteia de către Grecia. Din punct de vedere politic, însă, ar fi un dezastru. Ar însemna că spaţiul euro acceptă propria-i destrămare.
Cu toate acestea, formaţiuni similare din alte state fac la rândul lor electoratului promisiuni nerealiste privind scurtarea anevoiosului drum către redresarea economică. Dacă vreunui guvern i-ar reuşi asta, ar dispărea orice fel de solidaritate.
Bucurie la Kremlin
Şi consensul privind Rusia este ameninţat. Conform acestuia, chiar dacă sancţiunile impuse nu vor stăvili politica imperialistă a preşedintelui Putin şi ar putea prejudicia economia europeană, sancţiunile trebuie să rămână dovada faptului că Europa nu acceptă modificarea prin forţă a graniţelor.
Tsipras şi Orban sunt, însă, de părere că Uniunea Europeană ar trebui să arate mai multă înţelegere faţă de Moscova. Cel puţin premierul Orban, dar nu numai el, îşi manifestă deschis simpatia faţă de politica lui Putin. Felul în care tratează liderul de la Kremlin opoziţia, presa, homosexualii şi refugiaţii are un efect stimulant asupra anumitor politicieni din UE. Iar aceasta e pe placul lui Putin, care contribuie activ la divizarea UE. Căci o Europă divizată nu i se poate opune cu atâta fermitate liderului de la Kremlin.
Dacă totul se surpă
Apoi mai sunt şi particularităţile Marii Britanii. Acestea pun sub semnul întrebării însăşi disponibilitatea de compromis a UE. Oricât de justificate ar fi unele dintre revendicările Londrei privind redistribuirea competenţelor în cadrul UE sau abordarea unei politici economice mai liberale, David Cameron şi tovarăşii săi de partid le formulează, adesea, atât de tranşant şi ultimativ, încât ceilalţi nu pot decât să le respingă.
Poziţiile sunt tot mai dure. Ieşirea Marii Britanii din UE, în urma unui referendum, nu mai este, între timp, deloc exclusă. Dacă s-ar întâmpla aşa, ar fi o catastrofă. Ulterior, şi restul statelor europene i-ar putea urma exemplul. Sau ar impune condiţii pentru a rămâne în comunitate emiţând tot felul de pretenţii şi solicitând tot felul de excepţii de la regulă până când n-ar mai rămâne nimic din fundamentul comun al Uniunii.
Consensul nu este o valoare în sine. Există mai multe tipuri de consens - din constrângere, comoditate, dezinteresat şi ca atare numai de faţadă. Dar dacă europenii depun eforturi, cad de acord în cele din urmă şi îşi stabilesc ţeluri comune, atunci consensul devine foarte valoros. Niciun stat european nu-şi mai poate apăra interesele de unul singur în lume, ci numai împreună cu partenerii UE. Este valabil atât pentru ţările mari ca Germania sau Marea Britanie, cât mai ales pentru cele mici precum Grecia sau Ungaria. Dar e nevoie de un fundament comun. Iar cei care îl pun sub semnul întrebării ar trebui să ofere alternative.
