Este adevărat că traiul celor mai mulţi români din România este departe de a fi etichetat decent, că ţara noastră, în momentul de faţă, nu oferă prea multe şanse pentru un progres economic, social, profesional, că viaţa celor mai mulţi români nu poate primi nici măcar calificativul „satisfăcător”, dar nu voi fi niciodată de acord şi nici nu voi aproba denigrările la adresa României din partea românilor plecaţi în străinătate. Am nenumărate cunoştinţe care lucrează peste graniţă, în Europa, dar şi peste Ocean. Multe mi-au povestit că, cel puţin la început, au fost marginalizate. Unora dintre acestea le era teamă sau chiar ruşine să afirme că provin din România, altele (puţine, ce-i drept) au reuşit, în mediul în care se învârt, să convingă că România este o ţară minunată, cu un popor minunat, că este populată de extrem de mulţi oameni cu suflet, valori şi principii, ospitalieri, inimoşi, deştepţi, şcoliţi şi nu numai. I-am apreciat pe cei pe care-i doare de ţara lor, pe cei cărora încă le pasă, pe cei ce ripostează cu argumente atunci când străinii ne blamează. Şi le mulţumesc. Îi condamn, în schimb, şi refuz să fiu de acord, dar mai ales să-i aprob, pe românii de peste graniţă care nu mai contenesc în a înjura ţara, dar şi poporul. Le înţeleg, însă, frustrările, supărările, nemulţumirile.
Vrem să nu mai fim priviţi precum săracii Europei, vrem să nu mai fim acuzaţi că provenim dintr-o ţară de lumea a doua sau a treia, să fim respectaţi, să nu fim asociaţi cu hoţii, tâlharii, violatorii, dar, în schimb, nu contenim ca, fix în faţa celor ce ne denigrează, să manifestăm dispreţ şi să lansăm critici dure la adresa românilor şi a României. În fapt, noi, românii, nu facem altceva decât să îi aprobăm pe străini, să le alimentăm ura şi dispreţul faţă de România.
Orice pădure are uscăturile ei, spune o zicală românească. Nici în afara ţării societatea nu este roz, au şi străinii „uscăturile” lor, numai că aceştia, cred eu, refuză să admită, le ignoră, le pedepsesc cu legi aspre, având, în schimb, grijă să-şi promoveze valorile. Ori, cum avem noi pretenţia să fim priviţi „cum se cuvine” dacă tocmai noi ne discredităm? Mentalitatea, dar şi educaţia constituie diferenţa. Atât timp cât refuzăm să evoluăm în plan spiritual, cât timp nu ne iubim pe noi şi nu ne iubim semenii, nu putem pretinde altora să o facă în locul nostru. Ne place să ne plângem de milă, să întindem mâna, avem pretenţia să ni se dea tot felul de pomeni, dar, de cele mai multe ori, tocmai noi suntem cei ce nu mişcăm un deget să ne fie bine.
Sunt de acord cu cei ce condamnă clasa politică, care o critică vehement, care o dispreţuiesc din cauză că nu a luptat să ne fie mai bine. Poate nici nu a avut acest interes. Noi nu avem nevoie, însă, doar de politicieni, pentru a ne face apreciaţi şi respectaţi, ca oameni, în lume. Un pic de educaţie, responsabilitate, bun simţ ori ceva îmbunătăţiri la capitolul mentalitate ne-ar aduce, categoric, beneficii şi mulţumiri.
