Ne-am obişnuit să ne plângem că suntem săraci, că treaba nu merge în ţară şi că ne fură politicienii şi multinaţionalele, dar ne plângem şi doar atât. Atunci când vine vorba să punem osul la treabă şi să muncim cu sârg iar la alegeri să votăm cu cap, ne prostim. Ne place să ne consumăm timpul şi energia cu analizat prostioare, cu bârfitul, lamentarea şi milogeala.
În loc să ne uităm în jur, la cei care s-au dezvolata mult mai repede ca noi, şi să învăţăm ceva bun de la ei, ne buricăm că noi suntem cei mai deştepţi şi cei mai harnici şi facem cum ne taie capul.
Nu suntem nici cei mai deştepţi şi nici cei mai harnici, să fie clar! Da, e adevărat, statisticile spun că românii muncesc mai multe ore, au cele mai mici salarii şi cele mai puţine zile libere. Să fim serioşi, totuşi! Degeaba stai 10 ore pe zi la muncă, dacă munceşti efectiv doar 5-6 şi spui „muncesc după cum sunt plătit!”. Crezi că în acest fel „i-o plăteşti” angajatorului, care te plăteşte puţin şi când îşi aduce aminte, dar de fapt te minţi pe tine. Într-o societate normală munca se normează în aşa fel încât angajatul, în timpul orelor de program, să muncească într-un ritm susţinut dar suportabil. Îmi povestea o prietenă că în ţara în care lucrează, la locul ei de muncă, nu se stă peste program decât în cazuri extreme şi se dau pauze obligatorii, de 10 minute, la fiecare 2 ore, perioadă în care eşti obligat să ieşi din încăperea de lucru. Cel mai incredibil mi s-a părut faptul că angajatorul e în permanenţă preocupat să nu fii stresat, aşa că te întreabă mereu ce-ţi face familia, dacă totul e bine acasă... să nu care cumva să fii cu mintea în altă parte în timpul pe care el ţi-l plăteşte. Vai mie! - am zis... Cum au unii noroc în viaţă...
Vrem sau nu să recunoaştem, ne prostim cu toţii, singuri, de la mic la mare, crezând că îi prostim pe alţii. Eu una m-am cam săturat să mă las prostită de alţii şi încerc să nu mai pierd timpul cu lucruri care sunt neproductive. Şi când spun neproductiv nu mă gândesc la partea financiară! Spre exemplu, dacă tot mă uit la un filmuleţ pe internet, prefer unul amuzant, cu animăluţe, care îmi smulge un zâmbet şi îmi aduce puţină linişte în suflet pentru câteva momente, decât un episod din „Las Fierbinţi”, la care probabil aş râde cu gura până la urechi dar care mi-ar lăsa apoi un gust amar la gândul că... da, asta e societatea în care trăim şi nimeni nu face nimic să schimbe asta şi, iată, prostia a ajuns să fie considerată o artă... Dar aşa sunt eu... şi nu am pretenţia să fie şi alţii ca mine... pentru că, vedeţi dumneavoastră, şi asta e o „boală” a societăţii noastre: dacă nu te „încadrezi în peisaj” eşti considerat ciudat. Dar... nu-i bai. Fiecare alege să trăiască aşa cum doreşte. La nivel macro, însă, nu pot accepta ca proştii să-mi conducă viaţa. Nu accept, de exemplu, ideea că ţara trebuie să sufere pentru că nişte adulţi iresponsabili se bat pentru putere şi creează sincope de 2-3 ori pe an, aruncând în aer orice predictibilitate economică şi instituţională. Dar se pare că românilor le place aşa. Eu continui să nu înţeleg, totuşi, cum poţi, după 8-10 ore de muncă grea şi prost plătită, să te mulţumeşti să bei o bere în timp ce te uiţi cum se spurcă politicienii, pe banii tăi, sau cum nişte actori îţi parodiază viaţa de rahat, iar a doua zi să o iei de la capăt fără a avea nicio urmă de voinţă să schimbi ceva. Nu înţeleg... dar încă mai sper...
