Această zicere pare să ne definească din ce în ce mai mult, deşi este unul din cele mai tembele principii pe care ar fi trebuit să le adoptăm. Fie că vorbim de sănătate, finanţe, justiţie sau afaceri, cei care reuşesc nu sunt în bună parte indivizii cei mai deştepţi sau cu cele mai bune idei, ci, culmea, cei mai tupeişti dintre ei. Desigur, e bine să ai curaj în viaţă, să încerci să faci ceva, pentru a te putea perfecţiona ulterior, dacă nu ţi-a ieşit din prima. Nu trebuie totuşi să confundăm curajul cu tupeul, două noţiuni total diferite, pe care însă prea puţini dintre noi le mai deosebesc astăzi. Am ajuns astfel să fim conduşi în toate domeniile de lichele, scursuri ordinare, ce au înţeles relativ repede că apropierea de un partid politic îţi poate aduce beneficiile la care tânjeşti, deşi tu nu ai făcut nimic în viaţă care să te califice măcar pentru meseria de portar la uşa unei instituţii. Este o realitate care ne va împiedica pentru mult timp de acum încolo să ieşim din mocirla socială şi morală în care ne-am scufundat de ani de zile. Nu are importanţă că ştii, sau nu, ce trebuie să faci într-o anumită funcţie, că te califici moral, sau nu, să o ocupi, că ai dreptate, sau nu, într-o dispută, important este să ai gura mare, să fii vocal, pentru că în 90% din cazuri cel din faţa ta va ceda. La prima vedere pare cretinism curat, dar este cât se poate de adevărat pentru că lumea fuge de conflicte ca dracul de tămâie. Şi uite aşa, din aproape în aproape, alde neica nimeni ajung unde şi-au dorit, iar oamenii pricepuţi şi de bună credinţă fac foamea şi se uită la „lecţiile” televizate ale acestor parveniţi. Nu e bine să renunţi prea mult pentru că până la urmă vei sfârşi prin a renunţa chiar la viaţa ta, este vorba de duh a unui înţelept. Atât timp cât ne vom lăsa călcaţi în picioare doar pentru a nu face valuri, cât timp îi vom lăsa pe alţii să vorbească în numele nostru pentru că „ştiu ei mai bine”, nu putem avea pretenţii la o viaţă măcar decentă. Este o lecţie pe care viaţa ne-o predă zilnic, dar pe care, din nefericire, puţini dintre noi o înţeleg. Am un prieten, care a lucrat până recent la o firmă din domeniul instalaţiilor sanitare. Toată ziua nu auzea de la patron decât că lucrează prost, că nu îşi merită banii pe care îi dă şi că ar trebui să îşi caute un alt loc de muncă, deşi clienţii îi spuneau că sunt foarte mulţumiţi de ce face. Individul ştia un lucru şi bun, că trebuie să ataci permanent angajatul, să îl ţii sub presiune pentru că, de teama zilei de mâine, va ţine capul plecat şi nu îţi va cere niciodată bani mai mulţi. Până la urmă, s-a săturat să audă gura marţafoiului şi a decis să plece pentru a-şi deschide propria afacere. Bussines-ul merge ca pe roate, are 9 angajaţi şi 70% din contracte sunt cu firme „din afară”. Unul dintre şefii unei firme străine l-a întrebat pe amicul meu la semnarea contractului unde crede că ar fi ajuns dacă nu se gândea mai devreme să îşi deschidă o firmă. Prietenul meu i-a răspuns simplu: „aş fi fost doar un angajat la o firmă de instalaţii sanitare”.
