Primele două componente ale crizei euro - criza bancară, datorată volumului excesiv de împrumuturi în sectorul de stat şi cel privat, şi scăderea vertiginoasă a încrederii în guvernele din zona euro - au fost înfruntate cu succes sau cel puţin cu un succes parţial. Dar acest lucru lasă pe dinafară cea de-a treia componentă, un factor pe termen mai lung şi mai periculos al crizei: dezechilibrul structural dintre Nordul şi Sudul zonei euro.
Mai întâi veştile bune: teama că băncile din Europa s-ar putea prăbuşi, provocând o Mare Recesiune Europeană, pare să fi trecut. La fel, teama că guvernele din zona euro ar putea da faliment, teamă care a fost provocată în totalitate de politicile disfuncţionale ale UE, - cu aceleaşi consecinţe înfiorătoare - a început să se risipească.
Dezechilibrul structural s-a creat deoarece nord-europenii care aveau bani de investit au fost dispuşi să-i împrumute cu condiţii extrem de laxe pe cei din sud care doreau să cheltuiască, iar angajatorii din sud au fost dispuşi să crească rapid salariile. Rezultatul a fost că în Europa de Sud s-a creat o situaţie economică în care nivelurile salariilor, preţurilor şi productivităţii aveau sens numai atâta timp cât Sudul cheltuia 13 euro pentru fiecare 12 euro pe care îi câştiga, iar Europa de nord finanţa acel euro care lipsea.
În acelaşi timp, Europa de Nord a adoptat niveluri ale salariilor şi productivităţii care aveau sens numai atâta timp cât Nordul cheltuia mai puţin de un euro pentru fiecare euro pe care îl câştiga.
Acum, dacă Europa, după câte se vede, nu mai vrea ca Sudul să cheltuiască mai mult decât câştigă şi ca Nordul să cheltuiască mai puţin, trebuie să producă o schimbare în sens invers a nivelurilor salariilor, preţurilor şi productivităţii.
Dacă nu dorim să privim înapoi şi să plângem pentru deceniile "pierdute", trebuie să aibă loc o creştere a nivelurilor productivităţii din Europa de Sud în raport cu cele din nord, iar nivelurile salariilor şi preţurilor trebuie să scadă cu circa 30%, astfel încât Sudul să poată câştiga din exporturi, iar Nordul european să cheltuiască pentru aceste produse.
Pentru ca moneda euro să se menţină şi pentru a se înlătura fundătura economică, s-ar putea încerca trei măsuri politice: Europa de Nord ar putea accepta o inflaţie mai mare - o creştere cu 2% timp de cinci ani ar acoperi o treime din totalul restabilirii echilibrului dintre Nord şi Sud. Europa de Nord ar putea extinde socialdemocraţia, făcând ca statul asistenţial să fie mai generos. Europa de Sud ar putea să reducă semnificativ impozitele şi ajutoarele sociale.
Dacă Europa nu va adopta o combinaţie din aceste trei variante ca obiective politice pentru următorii cinci ani, va avea de înfruntat o variantă inflexibilă: fie decenii pierdute în Europa de Sud (poate şi pentru nord), fie menţinerea dezechilibrului dintre Nord şi Sud, care va trebui să fie finanţat prin transferuri bugetare - adică prin impuneri fiscale în nord.
Politicienii din Europa de Nord trebuie să spună limpede ce anume înţeleg atunci când vorbesc "de politici care să restabilească dezvoltarea în Europa". Altfel, în 10 ani de acum încolo, vor fi nevoiţi să recunoască faptul că oscilaţiile actuale au impus sarcini fiscale suplimentare în Europa de Nord. Iar acest lucru s-ar putea să le dea lovitura de graţie carierelor lor politice.
