Duhurile care au împins lumea politică la dereglementarea pieţelor financiare nu se vor lăsa alungate atât de uşor, sunt de părere unii analişti. Cele mai puternice zece bănci din lume deţin o putere într-atât de mare încât realizeză o cifră de afaceri echivalentă cu 40 la sută din economia mondială. Anul trecut, bilanţul Deutsche Bank s-a ridicat la aproximativ 84 la sută din PIB al Germaniei, doar o cincime din profit fiind generat de contractele clasice de creditare. Deşi pare a fi un domeniu profitabil, băncile funcţionează pe un tărâm extrem de instabil. Indiferent dacă este vorba despre creditări sau alt tip de afaceri, băncile primesc banii înapoi de la alte instituţii de creditare. Capitalul propriu al Deutsche Bank s-a situat multă vreme la nivelul de 2 la sută. Cu alte cuvinte, dacă 2 la sută din volumul maxim al afacerilor băncii ar fi eşuat, instituţia risca să intre în faliment.
Este Deutsche Bank o bancă riscantă?
Un eventual derapaj al Deutsche Bank ar avea urmări greu de imaginat pentru economia germană. Alături de băncile americane Citigroup şi JP Morgan Chase, dar şi de HSBC din Marea Britanie, Deutsche Bank a fost evaluată de către organismele de monitorizare bancară drept o instituţie "cu cel mai înalt grad de risc". Toate băncile "universale" trebuie neapărat să îşi majoreze capitalul la 9,5 procente până în 2019, cu 2,5 la sută mai mult decât prevede pachetul de reformă al Băncii Reglementelor Internaţionale, denumit Basel III.
Într-un interviu acordat Deutsche Welle, profesorul Clemens Fuest de la Universitatea Oxford a declarat că "ar trebui să se acţioneze dincolo de ţinta prevăzută de Basel III. Elveţia face deja acest lucru".
UBS şi Credit Suisse, cele mai mari bănci elveţiene trebuie să îşi majoreze capitalul la 19 la sută până în 2019. Pentru a nu suferi din punct de vedere concurenţial, băncile s-ar putea refinanţa mai ieftin, cu atât mai mult cu cât, mărindu-şi capitalul, vor fi considerate drept solvabile.
"Eticheta" de datornic care poate plăti banii înapoi o vor primi însă doar băncile care au ajuns la o anumită anvergură financiară, fiind "to big to fail" - prea mari pentru a cădea. Urmând această filosofie, guvernele lumii au pompat până la finalul anului 2009 peste 10.000 de miliarde de euro în sectorul bancar pentru e evita colapsul acestuia şi al economiei mondiale - aprox. 1500 de euro per capita de locuitor al planetei.
Principii relative
Operaţiunea sus-menţionată s-a făcut prin utilizarea unui principiu al economiei de piaţă conform căruia fiecare companie îşi asumă reponsabilitatea pentru afacerile riscante pe care le desfăşoară. Expertul în finanţe şi publicistul Max Otte spune că în clipa în care profitul poate fi păstrat, însă pierderile trebuie acoperite de toată lumea, avem de-a face cu un "socialism al băncilor şi bogaţilor".
Johann Eekhoff, directorul Institutului pentru Politici Economice din cadrul Universităţii Köln pledează pentru o altă direcţie. "Dacă băncile mari trebuie salvate, creăm mai multe entităţi mici ale acestora, mergând până la divizarea băncilor, astfel încât acestea să nu mai poată şantaja guvernele", a declarat Eekhoff pentru DW.
Ideea divizării băncilor "universale" a fost de altfel avansată, recent, şi de către un grup de experţi ai Comisiei Europene. Conform acestora, afacerile riscante ale băncilor trebuie separate de activităţile normale de creditare şi finanţate la nevoie chiar de către respectivele bănci. Profesorul Clemens Fuest spune însă că măsura separării bancare nu este suficientă. "Dacă băncile de economii împrumută sume mari băncilor de investiţii, iar acestea din urmă au dificultăţi, băncile de economii vor fi împinse în instabilitate".
Politica nu schimbă mare lucru
Chiar dacă branşa financiară se confruntă momentan cu un curent potrivnic, expertul Max Otte nu crede că decidenţii politici vor schimba mare lucru. "Politicienii nu fac nimic pentru că se află în mâna marilor actori financiari, ai super-bogaţilor şi ai lobby-ului finanţist", a spus Otte în interviul acordat DW. Imaginea este completată de faptul că după încheierea carierei politice, politicieni importanţi ajung să ocupe posturi importante în branşa financiară. Cel mai bun exemplu este Caio Koch-Weser, care a renunţat în octombrie 2005 la postul de secretar de stat în ministerul finanţelor pentru ca trei luni mai târziu să ajungă în board-ul director al Deutsche Bank.
Unii analişti consideră că astfel de manevre sunt o "poartă" de comunicare între politicieni şi lumea financiară. Tocmai de aceea, Max Otte solicită ca un politician care renunţă la funcţia sa nu poată migra profesional imediat către zona bancar-economică, ci abia după o interdicţie de 5 ani.
