Eu am decis să iau un alt drum pentru a reuşi să plătesc. Îmi doream să plătesc întreţinerea şi să achit ratele la bancă. Este o bancă care m-a satisfăcut pe mine dar pe care nu puteam să o satisfac, este un administrator de bloc care cred că mă caută, este o firmă care furnizează energie electrică care adaugă acum penalităţi la penalităţi pentru că aşa se procedează. Eu ce fac? Muncesc, gândesc, înnebunesc, împart sume, fac calcule şi calcule şi ştiţi ce mai fac? Nu cred că ştiţi... Vă spun eu: îmi pare rău că nu reuşesc să plătesc asigurarea obligatorie la casă, nu reuşesc să achit ratele la bancă, nu reuşesc să fac nici unul dintre lucrurile pe care mi le-am propus să le fac atunci când am plecat.
„Semnează românul, săracu', contractul...”
Şi poate mă întreabă cineva ce legătură au toate astea cu ruga pentru părinţi... Păi au, pentru că noi nu suntem în stare să dăm măcar un var la ceea ce au construit ei, părinţii noştri care nu mai sunt. Dumnezeu să-i odihnească! Noi nu suntem în stare pentru că suntem români, pentru că muncim la unul care a aflat cât sunt salariile în România, pentru că ne-a pus să ne semnăm demisia încă de când ne-a angajat. Păi cum, Doamne iartă-mă, să îmi bagi sub nas hârtii şi să mă pui să semnez? Păi aşa bine... Eu, om de bună credinţă, îmi semnez contractul de muncă, nu-l citesc bine, mă uit la tine şi te văd un om ok... un om, patronul vieţii mele, patronul italian get beget, patronul care îmi va da banii. Şi semnez... Îmi dau seama după câteva luni, după câteva bune luni în care eu, românul credincios, mi-am luat banii o lună da, o lună nu... îmi dau seama, zic, că rămân acasă pentru că tu, patronul meu faimos, om de nimic, m-ai pus, atunci, la semnarea contractului, să îmi semnez şi demisia. Da, eu mi-am semnat printre altele şi demisia şi am asigurat toată şleahta asta de firmă a vieţii şi a morţii că eu nu am nicio pretenţie materială şi spirituală cât lumea va exista. Amin şi semnătură.
Analizând faptele, mă trezesc în faţă cu o hârtiuţă, foaie A4, semnată de mine dar scrisă de mână de altul... Bla, bla... Că e cooperativă, că eu pot rămâne acasă când vrea domnia sa fără pretenţii materiale şi tratamento fine raporto... adică drepturi. Şi a rămas românul acasă fără bani, fără un chior şi s-a împrumutat de bani de autobuz să poată umbla să îşi caute iar de muncă. Ce a mâncat? Ce a băut? Ce a făcut? A fost ajutat de alţi români, care nu au păţit-o în momentul acela şi încă se descurcau. O vor păţi şi ei la rândul lor? Cu siguranţă... Aici e un fel de lanţ care din când în când se rupe... Cineva îl lipeşte şi el continuă un timp... Doamne! Semnează românul, săracu', contractul... repede, ca să se apuce de muncă, că nu e timp, trebuie repede, repede. Timpul nu mai are răbdare, timpul avea răbdare dar şi a pierdut-o...
Doamne ajută şi păzeşte! Asta este viaţa nostră cea de toate zilele. Trebuie să fim puternici. Şi mă întreb: oare câţi vecini au vorbit cu administratorul? Câţi prieteni au răspuns la telefonul la care sună banca mea? Când voi plăti asigurarea obligatorie anti... anti... anti?
O zi bună din Italia
Kraft Alexandra
