Sâmbătă, pe 9 iulie, a avut loc o lansare de carte la care am participat împreună cu nevastă-mea. Ne-am îmbrăcat noi mai de Doamne-ajută şi am participat la event. După ce ne-am delectat cu cele intelectuale şi-am făcut cumpărături cu fiul nostru, am vrut să mâncăm o pizza. Ştiam că pe strada Movilei este o pizzerie numită Maria, unde fusesem cu un prieten, şi ne-am înfiinţat la uşă. Acolo - ce să vezi? - scria pe laterala uşii că se intră pe bază de card. Dar a apărut un cetăţean care ne-a întrebat dacă am mai fost acolo şi am răspuns că da, apoi ne-a întrebat cu cine şi am răspuns că am fost cu un prieten, iar la întrebarea cum îl cheamă pe prietenul cu care am fost i-am dat şi numele acestuia. Omul s-a uitat la noi şi ne-a spus că nu ne-a mai văzut şi că pizzeria aceea este numai pentru prieteni, dar o să întrebe dacă ne primeşte şi s-a retras.
Ne-am dat seama că nu ceream viză de SUA şi ne-am retras şi noi, urându-i să aibă destui prieteni ca să renteze afacerea, pentru că părea un loc prea select pentru feţele noastre flămânde, deşi n-arăta nici pe dinafară şi, din câte ştiu eu, nici pe dinăuntru.
Ne-am amintit de o reclamă a pizzeriei „Cuptorul cu lemne” şi ne-am suit în maşină, pornind într-o nouă aventură. Am descoperit, undeva, pe o străduţă din apropierea străzii Aurel Vlaicu, un chioşc în care se făcea pizza pentru acasă, botezat cum am spus. Nu puteai mânca pizza acolo, dar ni s-a spus că există o altă locantă, lângă Billa din cartierul Dunărea, unde am putea mânca, şi ne-am suit în maşină, din nou.
Ce încăpăţânaţi!
Am dat de o incintă încinsă, în care erau câteva mese, unde doi tineri transpirau făcând şi alţi doi mâncând pizze la nişte mese de lemn vizitate şi folosite de muşte în scopuri nu tocmai igienice.
Ne-a trecut şi am mâncat nişte lasagnia la Marco Pollo, de unde am cumpărat şi o pizza pentru copil.
Dom’le, are târgul nostru nişte ciudăţenii în materie de afaceri de-mi vine să cer azil politic la turci, unde am fost în concediu şi m-am simţit minunat.
Oare de ce or fi luptat strămoşii noştri să nu devenim raia turcească?
Eu cred că degeaba.
Ioan Tanasă – convins că-i mai bine-acasă
