Dumnezeu, în nemăsurata Sa iubire „pentru noi, oamenii şi pentru a noastră mântuire“ ne oferă, şi de această dată, la praznicul Naşterii Fiului Său, pe pământ, din Sfânta Fecioară Maria, în cetatea Betleemului, bucuria imensă de a-L întâmpina
şi de a-L primi pe Cel ce este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat în sufletele, în casele şi în viaţa noastră.
Nenumărate sunt mărturiile prorocilor, ale îngerilor şi ale Sfinţilor Evanghelişti, ale primilor închinători ai Fiului lui Dumnezeu în Peştera sărăcăcioasă, păstorii şi magii, după cum diverse sunt şi manifestările de bucurie duhovnicească şi omenească ale tuturor celor ce actualizează „în duh şi în adevăr“, în suflete, în inimi, în case şi în lume, binefacerile prezenţei Sale iubitoare şi izbăvitoare de păcat, de răutate şi de moarte.
Domnul Se smereşte apropiindu-ne de Părintele Ceresc iubitor şi iertător, spre a ne aprinde în inimi dorul de Casa părintească, unde El ne aşteaptă „cu braţele deschise“, cu dorinţa arzătoare de a ne conştientiza şi a ne ajuta să rămânem fiii lui Dumnezeu: „Fiul vrea un număr cât mai mare de fii ai Tatălui, de fraţi ai Săi“.
Această mărturie a iubirii plină de milă faţă de noi, oamenii, este o revărsare de bunătate neţărmurită, care nu poate veni decât de la Cineva care este bun prin Sine şi împărtăşeşte aceasta tuturor, fără a se epuiza „izvorul“ cel nesecat al darului.
Iată de ce ne este de folos tuturor o astfel de atmosferă a luminii, întruchipată în bunătatea reală, împărtăşibilă şi atât de vie prin prezenţa Modelului desăvârşit, Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, dar şi „mititel şi-nfăşeţel, în scutec de bumbăcel“. Să pătrundem, împreună, în „cămara“ lumii iubitoare cereşti, care prin Domnul nostru Iisus Hristos pogoară în noi şi între noi, spre a se instaura şi pe pământ, precum Sus este domnia armoniei pline de pace, atât de înălţătoare, proclamată de sfinţii îngeri la Naşterea Domnului, aşa cum ne relatează Sfinţii Evanghelişti: „Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire“.
Preaiubiţi fraţi şi surori în Domnul,
În viaţa noastră de zi cu zi dorim, solicităm şi aşteptăm bunătate şi de la Dumnezeu, şi de la semenii noştri. Aceasta este o mărturie vie a adevărului divin potrivit căruia: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, (adică după chipul şi după asemănarea Ta – s.n.) şi neliniştit este sufletul meu până se va odihni întru Tine“. Aşadar, modelul, icoana bunătăţii este însăşi Preasfânta Treime: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, iar noi suntem primitorii acestei mari minuni şi ai acestui nepreţuit dar – bunătatea.
Mai înainte de a aminti câteva temeiuri din Sfânta Scriptură şi din experienţa sfinţilor care au devenit, trup şi suflet, buni din bunătatea lui Dumnezeu, să ne amintim cât de înrădăcinată este această mult dorită şi binefăcătoare virtute în credinţa poporului nostru. Aşa îl cheamă creştinul pe Dumnezeu: Bunul Dumnezeu. În această mărturisire şi mărturie se întâlnesc toate temeiurile dumnezeieşti şi toate strădaniile omeneşti pentru a înfrânge răul din noi şi dintre noi, cu ajutorul, cu puterea, cu harul şi cu prezenţa lui Dumnezeu.
De asemenea, de nenumărate ori, la majoritatea sfintelor noastre slujbe din sfintele biserici sau în cadrul rugăciunilor comunitare proclamăm cu convingere: „Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.“
Acest accent îndreptat spre Preasfânta Treime este extrem de important, deoarece, bunătatea, ca dar divin, este plină de iubire cerească, revărsată din milă, nouă, oamenilor, atât de îndepărtaţi uneori unii de alţii, în familie, în societate şi în viaţă. Acest mare adevăr al izvorului bunătăţii în Dumnezeu, prelungit în lume prin Naşterea Domnului şi prin acceptarea darului Său de către noi, cu responsabilitate şi cu voinţă de îndreptare, de îmbunătăţire şi de înnoire a vieţii „în Hristos şi în Biserică“, îl regăsim într-un episod din Sfânta Evanghelie. Este întâlnirea tânărului bogat cu Mântuitorul pentru a-I solicita accesul la viaţa veşnică. L-a numit „Bunule Învăţător!“. Domnul a refuzat acest mod de adresare personal, tocmai pentru a ne lumina pe toţi şi a ne convinge asupra adevăratei surse a bunătăţii, care este Preasfânta Treime. De aici înţelegem că exerciţiul bunătăţii presupune multă disponibilitate spirituală şi multă jertfelnicie umană, unite în dorul după desăvârşire, care nu se poate împlini decât în cooperare, în conlucrare, în comuniune şi în solidaritate între noi, în familie, în Biserică, în societate, în lume.
Cineva a spus, într-o înţeleaptă exprimare, că Domnul a venit la noi şi în noi pentru a întemeia „o lume dominată de bunătatea inimii!“.
Această direcţie a virtuţii bunătăţii de la dorinţă la împlinirea reală, în fapt, ne cheamă, fraţi şi surori, să regândim viaţa noastră şi din perspectiva bunătăţii.
Nenumărate sunt împrejurările în care se relatează cât de greu este pasul real şi împlinirea concretă a bunătăţii. Se înţelege că, doar prin eforturile noastre omeneşti nu vom reuşi să atingem această culme a iubirii dezinteresate şi a asemănării noastre, prin fapte bune, cu Dumnezeu.
Să ne amintim doar de episodul întoarcerii, la Părintele său, a fiului risipitor de bunătate şi de iubire paternă şi de bunuri materiale. La întoarcere, când şi-a revenit „în sine“, în normalitate, bunătatea părintească i-a devenit „cale“ şi braţe deschise, iar inima a bătut la unison cu a Tatălui! Însă fratele mai mare, cuminte şi harnic, deşi prezent fizic lângă tatăl său, a căzut în prăpastia urii şi a lipsei totale de „puţină bunătate“. Iată drama umană! Chiar şi atunci când facem bine şi lucruri bune, nu putem să împărtăşim bunătate semenilor noştri aşa cum sunt ei, spre a deveni aşa cum îi doreşte şi cum îi aşteaptă Dumnezeu. „Fiul Omului a venit ca să slujească El“ şi nu să-L slujim! Înţelesul acestui fapt este însuşi temeiul bunătăţii, deoarece, cum ne învaţă Sfântul Pavel, „Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit, când noi eram încă păcătoşi“. De aceea, într-un mod asemănător ne lămureşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: „Dumnezeu nu sărută cu atâta bucurie profeţii, cu câtă bucurie sărută oamenii blânzi şi buni“, şi: „Bunătatea naşte în noi nădejdea mântuirii şi ne umple inima de bucurie“.
Însă cel mai convingător dar de Crăciun este Domnul Iisus – Bunătatea întrupată. Scriptura şi sfinţii ne relatează despre binefacerile bunătăţii.
Mântuitorul însă ne împărtăşeşte, real, bunătatea! El este bunătatea împărtăşită! El este izvorul nesecat al bunătăţii,pentru toţi! De aceea, nu întâmplător suntem invitaţi la acest măreţ „Praznic luminos, / Strălucit, frumos“, a ne apropia, prin post şi rugăciune, dar mai ales prin exerciţiul real al bunătăţii faţă de toţi, indiferent cum sunt dânşii, cu dragoste şi cu iertare, din inimă. Aşa vom deschide uşile Împărăţiei!
Aşa se vor deschide „braţele părinteşti“! În faţa noastră va apărea, viu şi real în Sfântul Potir, la Sfânta Liturghie, Însuşi Domnul, la Sfânta Euharistie. Aşadar, veniţi astăzi cât mai mulţi, prin bunătate, fără de răutate şi vedeţi, „cât de bun este Domnul!“
Iubiţi fraţi şi surori,
Pe cărarea bunătăţii primită ca dar de la Dumnezeu, albiţi de păcate, mai curaţi decât zăpada să facem cale deschisă de la suflet la suflet, de la om la om, de la casă la casă! Să primim bunii colindători! Să primim săracii, „stăpânii“ noştri (Sf. Ioan Gură de Aur) şi să-i miluim după putere! Să ne primim unii pe alţii în casa bunătăţii, care este inima „înfrântă şi smerită, pe care Dumnezeu nu o va urgisi“!
Să-L primim „pe Domnul cel Preabunul, / Că ne?a adus iarăşi Crăciunul“!
Să mulţumim din inimă preacucernicilor şi preacuvioşilor părinţi din toate comunităţile creştine, devenite tot atâtea spaţii ale bunătăţii, pentru ca şi între noi să crească „omul bun şi pomul bun“! Să nu uităm a sărbători în bunătate şi de a o prelungi toată viaţa! Să intrăm în Anul Nou cu rugăciune, în biserici, deoarece începem anul Centenarului Marii Uniri a românilor, într-o ţară frumoasă şi binecuvântată. Să nu-i uităm pe iconarii ce ne-au dăruit, în anul pe care îl încheiem, mărturii noi ale frumuseţii iconografice, pline de îndemnuri la bunătate! Dar, mai ales, să ne plecăm frunţile cu respect faţă de cei mai buni decât noi, care în timp de persecuţie în regimul totalitar, au iubit mai mult pe Dumnezeu, Patria şi urmaşii, decât pe ei înşişi: mărturisitorii şi martirii care sunt autenticele „icoane“ vii ale bunătăţii.
Iată, în acest sens doar două voci sacre care colindă din temniţele acelui timp, pentru noi, cei de astăzi: maica Teodosia şi poetul creştin Vasile Voiculescu:
„Căldura rugăciunilor de seară
Va-nfierbânta cădelniţele reci;
Tămâia magilor va arde iară,
Cu fum de preaslăvire până-n veci.
Şi ca să fie plină dăruirea,
Voi presăra în vistieria lor,
Cu boabe de smirnă grea, iubirea
Cea fără de prihană şi cu dor.
Ştiu că nu-s vrednică, Fecioară,
Să-ţi fiu în noapte acoperământ,
Ci-n mila Ta din ceruri Te coboară,
Să naşti în duhul meu pe Unul Sfânt“.
„În coliba-ntunecoasă,
Din carne şi os lucrată,
A intrat Hristos de-odată.
Nu făclie ce se stinge,
Nu icoană ce se frânge,
Ci El Însuşi, Trup şi Sânge,
Preschimbat pentru făptură,
Într-o scumpă picătură,
Dulce cuminecătură.
Coliba cum L-a primit,
S-a făcut cer strălucit
Şi-n mijloc tron luminos
Şi pe El Domnul Hristos,
Care mult Se bucura,
Duhul Sfânt S-alătura
Şi acolo rămânea,
Şi acum, şi pururea.
Şi noi, Doamne, ne-am sculat,
Colindele-am ascultat,
Uşi, ferestre, toate-s noi,
Doamne, intră pe la noi“!
Doamne, Cel ce pentru noi, oamenii ai binevoit a Te întrupa spre a ne face buni, primeşte-ne şi dăruieşte-ne focul purificator şi hrana mântuirii din care să se nască şi să crească, şi în noi, bunătatea! Vino în noi, Doamne!
Vă dorim, iubiţi părinţi şi fraţi creştini şi creştine, sărbători luminoase, bunătate în fapte frumoase, sănătate şi trăiri armonioase la oraşe şi la sate. Iar mai presus să nu uităm de Sfintele Sărbători, „când eşti voios, / Creştine (române) să fii bun!“
La mulţi şi buni ani!
Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul rugător,
† Casian,
Arhiepiscopul Dunării de Jos
