Regionalizarea rămâne un subiect neclar. Guvernul nu a elaborat deocamdată un proiect, anunţând că iniţiază în prealabil consultări mai largi, dar au reţinut atenţia câteva declaraţii şi studii sociologice care sugerează că există totuşi sânul majorităţii o anumită controversă.
Foarte recent, un sondaj de opinie realizat de IRES aduce la iveală că majoritatea populaţiei româneşti nu manifestă o spaimă atât de mare pe cât se spune faţă de o regionalizare care ar ţine cont de istoria şi de specificul etnic al provinciilor. La întrebarea : „Consideraţi că separarea maghiarilor pe criterii etnice ar putea constitui un risc al regionalizării pentru România?” 48,9% răspund DA şi 46,7% răspund NU. Ca să înţelegem însă o anumită tendinţă a societăţii româneşti, una care va fi tot mai vizibilă în anii care vin, să remarcăm şi distribuţia pe vârste. Mai mult de jumătate din cei trecuţi de 51%, sunt de părere că utilizarea criteriului etnic ar fi un pericol, dar în categoria de vârstă cuprinsă între 18 şi 35 de ani, numai 37,2% sunt de părere că ar exista cu adevărat vreun risc.
Acest sondaj ar trebui însă utilizat cu discernământ, căci el măsoară nu opinia românilor faţă de o problemă dezbătură cu calm şi sinceritate, ci percepţia rezultată la capătul unor numeroase campanii agitatorice. Se ştie că toţi militanţii anti-regionalizare vorbesc despre „separarea maghiarilor pe criterii etnice” ca despre un pericol de la sine înţeles, ceea ce face ca mulţi respondenţi să fi spus DA în mod automat. Există deja în viaţa publică românească un lexic infamant: „separatism”, „criterii etnice”, „federalizare” şamd. Sondajul descrie aşadar o stare modificabilă prin dezbateri capabile să cureţe lexicul de mai sus de conotaţiile sale preponderent negative. Câtă vreme „separatism” sună ca „iredentism” dacă nu cumva ca „terorism”, prin aluzii istorice implicite la basci sau irlandezi, nu se poate discuta cu seriozitate despre un proiect atât de important.
În fine sondajul cere să fie privit cu o anumită circumspecţie căci pune şi întrebări stranii şi incomprehensibile: „Consideraţi că dezbinarea românilor ar putea constitui un risc al regionalizării pentru România?” Peste 50% răspund DA, fireşte, căci nici nu se poate răspunde altfel. „Dezbinarea” este un termen familiar, din intimitatea limbii române, unul care are un conţinut prin excelenţă negativ. Evident că „dezbinarea românilor” e un lucru rău în orice context, ceea ce face ca întrebarea să fie nerelevantă şi totodată dubioasă. Cine îi „dezbină” pe români în procesul regionalizării?
Declaraţiile politice se scaldă şi ele în aceeaşi ambianţă tulbure. Într-o recentă emisiune de televiziune, ministrul care conduce procesul regionalizării, Liviu Dragnea a pus o întrebare echivocă: „E ceva foarte delicat: desenul regiunilor. Vor fi 8 sau deschidem cutia? Dacă o deschidem există riscul ca această dezbatere să nu se mai termine”.
Liderul PNL, Crin Antonescu a făcu tot declaraţie în acelaşi sens, dar ceva mai clară: „Cred că vom merge pe structura actualelor 8 regiuni”.
În cercul mai larg al USL, dincolo de elita politică restrânsă există, însă şi alte opinii, care tind să pună în discuţie comoditatea liderilor. Academicianul, Răzvan Teodorescu, de pildă, fost ministru PSD al Culturii, a susţinut că regionalizarea României făcută cu cele 8 regiuni aşa cum sunt, cu o singură excepţie, „este o catastrofă naţională”. E un non-sens, a explicat Răzvan Teodorescu, să pui alături Prahova şi Călăraşi sau Brăila şi Constanţa”.
Subiectul pare aşadar să fie controversat în cadrul USL, în ciuda siguranţei de sine pe care o manifestă liderii la vârf. Nu doar în PSD, dar şi printre militanţii PNL din provincie există militanţi care ar dori o altă împărţire administrativă, una care să ţină seama de interesele locale concrete. De asemenea UDMR, ca şi alţi maghiari neîncadraţi politic, au susţinut încă din 2005 că la fel de catastrofală ca exemplele lui Răzvan Teodorescu este şi alăturarea judeţului Alba de Harghita. S-a uitat că guvernul Tăriceanu în ianuarie 2005 (când îi cuprindea şi pe liderii PD şi avea bune relaţii cu preşedintele Băsescu) afişase pe pagina de internet a Guvernului un proiect oficial care redesena toate regiunile, ridicându-le numărul la 16. Toate partidele „româneşti” s-au dezis însă tacit de acea reformă. În 2011 guvernul Boc avea deja alte propuneri care, aşa cum ne amintim, îi scandalizaseră pe maghiari.
De fapt, de-a lungul anilor au fost elaborate destule proiecte alternative care au pus în evidenţă caracterul artificial al actualei împărţiri pe regiuni. În 1999 guvernul de atunci a trasat o hartă la repezeală, potrivit vulgatei naţionale, fără să-şi pună nicio problemă cu privire la eficienţa economică, la adevărul istoric, la conţinutul democratic, căci regiunile oricum nu primeau atribuţii, fiind pure ficţiuni cartografice. Aşadar părea puţin important cum sunt ele trasate.
Se vede, în orice caz, că modul expeditiv în care liderii politici ar dori să închidă discuţia este nepotrivit cu aşteptările reale ale societăţii. Subiectele delicate evocate aluziv de ministrul administraţiei, Liviu Dragnea, ca şi toate celelalte subiecte care privesc direct şi în cel mai înalt grad comunităţile locale ar trebui formulate clar şi explicit şi mai dezbătute fără pudori inutile şi ipocrite.
