Pentru că mă omoară aşa, într-un fel magic, chestiunea şi pentru că mi se pare de ceva timp foarte importantă de amintit şi de avut în primă măsură, la prima vedere şi în primă instanţă, voi spune cum văd eu lumea de aici. Cum îi văd pe ai noştri... De la un timp, sincer vă zic, mă trezesc în fiecare dimineaţă cu asta în cap şi văd aşa... categorii... dar nu de vârstă, ci de altceva.
Categoria „Viaţa bate filmul”, adică cei care trăiesc o mare „poveste de dragoste" cu o persoană care nu are aceeaşi mentalitate cu noi, cu o persoană cu care de fapt nu are nimic în comun, nici măcar religia, nimic de nimic, dar cu care în schimb are vreo doi copii frumoşi cu care se afişează nemernic în jur la biserică, care şi-a uitat şi mama şi familia sau în alte cazuri care nu şi le-a uitat dar le-a adus pe aici să le facă viaţa frumoasă şi cărora să le găsească nişte munci gen tăiatul ierbii primăvara sau punerea castraveţilor la oţet, că ele nu au timp, fac palestră (sală de gimnastică, fitness). Această necesitate urgenţă este de pe urma faptului că undeva, cândva, în trecutul apropiat, au fost badante la mama actualului bărbat şi a trebuit să facă nişte aplecări ale spatelui ca să schimbe panolonul... Doamne, iartă-mă... Acum, drept recompensă muncii, efortului fizic făcut atunci, se duc la palestră... Să facă un corp frumos pentru că ulterior au şi născut cei doi copii care, săracii, nevinovaţi, nu ştiu un cuvânt în română şi nu vor şti vreodată pentru că mama nu i-a învăţat decât italiana şi pentru că... ce nevoie au ei, săracii, să ştie româneşte, doar România e o ţară săracă, fără limbă, fără grai, fără nimic adevărat... Asta din punctul lor de vedere. Şi bunica, săraca, le vorbeşte italiană, ca să nu supere ginerele, că are casă mare şi frumoasă, cu vedere în două părţi. Fir-ar partea ei să fie... Vorbeşte şi bunica româncă italiana, să nu supere neamul italian... Că bunica e tânără încă şi învaţă limbi străine ajutată de fiică-sa. Vreau să fiu şi eu acolo să le văd, mamă-fiică, cum vorbesc în italiană în casă datorită faptului că ăla, săracu' bogat, nu ar înţelege o iotă dacă ar vorbi limba lor... Îmi trebuie imaginaţie, nu glumă...
Categoria „Să îmi pun tablă pe casă”, categorie de care mă lovesc des, de care mă lovesc în fiecare sfântă zi şi cu care am zis că nu voi avea în vecii vecilor de-a face, dar nu am încotro. Singurul scop pe lumea asta este să îşi pună tablă pe casă. Tabla aia a făcut din viaţa lor ceva uimitor, ceva care niciodată eu nu aş putea înţelege: un scop, un ţel, o dorinţă arzătoare... Atât ştiu şi nu îi apleacă nici vântul nordului. Sunt drepţi şi fără zâmbet, numără zilele, au deja biletul plătit pentru întors. Şi concluzia care este? Vor avea tabla magică, super calitate, eventual şi scurgătorul ăla de ploaie. Apa ploii, apa cerului, va curge îndreptată bine, nu aşa, aiurea, ca până acum. În această categorie poate fi amintită şi subcategoria „Să-i facă nuntă băietului că s-a pus cu o fată bună şi să-i fac o bucăţică de nuntă”. Concluzia e aceeaşi. Apa va fi direcţionată pe făgaşul dorit, nu aşa cum e acuma, măi băiete....
Categoria „Dă mamă cu biciu'n mine”. Au greşit-o fetele... Se duc şi au grijă de o „bătrânică”, săraca bătrânică... Trimit bani acasă regulat datorită faptului că sunt reglate des şi bine. Adică au regulator de mişcare intensă a corpului român fraged şi pur... Suntem bine noi, românii, adică aşa bine crescuţi... şi avem un corp de invidiat... Datorită acestui fapt, ne permitem să facem schimbări de look. Þinem cartela de Italia şi vorbim în România cu mama care tocmai a primit banii „munciţi” de noi, care de fapt acum suntem un pic prin Spania la plaj, pentru că „bătrânica" noastră are nevoie de cure. Doamne... Mamă, ce faci? Iaca, mamă, punem şi noi gardul... aşa, alb, cum l-ai vrut tu, mamă... Bunica ta e bine, mamă, a primit baticul cu flori... E totul bine, mamă, ai grijă de tine... Şi ea... categoria mai sus menţionată, are făcut proaspăt un tatuaj albastru-speranţă, cu un delfin în mişcare pe coapsă... Că dă bine câte o mică schimbare... Săptămâna viitoare, joi, îşi pune unghii cu gel şi la mâini şi la picioare... „Munca cu bătrânii” necesită şi anumite artificiii... Că dacă unul nu poate să se mişte, mai poate sta să admire unghia piciorului fin sau delfinul mişcându-se zglobiu... Mama mea...
Categoria „Să am şi io maşină mare şi nişte ţoale, bă frate, că atunci nu am putut, ca m-au prins şi m-au trimis acasă cu interdicţie”. Poate acum are maşină, poate acum e băiat cuminte... Vă spun că este... Angajat pe autobuz şcolar... Plimbă copiii până la şcoală şi înapoi... E bine... Are haine firmate... E plin de el şi este bine. Avea ideea asta de mult. E aproape de ai lor, a reuşit să se integreze bine în societate. Are apartament în România şi ia chirie... Va avea pensie în Italia, dar e trist... Ştiţi de ce? Pentru că el avea şi acasă... Numai că nu muncea ca aici, stătea cam degeaba. Are şi aici la fel. Sperase poate că va fi mai mult, dar nu e aşa.
Categoria „Falsul intelectual român trăit la ţară”. Pe la el prin sat era ceva („cineva” nu pot să-i zic), deci era ceva acolo... Responsabil cu adunatul grâului de pe bucată. A făcut liceul pe la oraş şi mai are trei cunoştinţe de doi plus doi egal ceva, cred că patru... dacă nu mă-nşel... oare? Acesta face aşa... Un CV şi scrie „Profesor de matematică român caut de muncă”. Măi capra vieţii care sări gardul mai sus decât cerbul piemontez adult... Măi iubirea mea... Crezi tu că pempersul se pune altfel dacă tu zici aşa, că ai făcut de-alea de alealalte? Nu, nu! Ascultp-mă pe mine... Greşeşti...
Categoria „Cârpa voastră, Măria ta”. Ãla care tace... Ãla care are multe scopuri, multe hibe, multe bube şi trecut... Acela care face de toate şi la nevoie mai şi latră. Latră la lună, latră la stele, face pe animalul de companie, face pe nebunul şi tot făcând-o în fiecare zi ajunge să şi fie... Ãla care face pe cioclu', pe scriitorul, pe vopsitorul, pe şoferul, pe maimuţa, pe copilul, pe artistul, pe deratizatorul, pe neghiobul... Face de toate când e momentul, dar nu are cu cine şi pentru cine.
Nu sunt toate categoriile. Ar mai fi vreo câteva... Dar mă tem că răbdarea domniilor voastre e limitată. Vă mulţumesc şi vă doresc o zi frumoasă chiar dacă poate plouă sau e vânt. Viaţa e făcută din zile, bucăţi de vise şi noi trebuie să le luăm încet, încet, câte una fără ură şi dispreţ. Nu suntem la fel, de asta nici nu ne plictisim trăind.
O zi frumoasă din Italia
Alexandra
