Îl iubea pe Laurenţiu... viaţa ei... pentru că era pe vremea când fetele gândeau aşa... că cei cu nădragi îmi sunt dragi... Dacă vreo babă spunea „oooooo, nu aşa, că nu ai să te mai măriţi”, ea îşi făcea de trei ori cruce, îşi punea busuioc sub pernă, îşi spunea închinăciunea seara de mii de ori şi adormea plângând. Cum, ea să nu se mărite? Era un scop în viaţă, era ceea ce îşi dorea mai mult. Trecea noaptea repede, visele nu existau, dimineaţa era prea întunecată şi mătuşa care o însoţea până la asfalt era grăbită, că trebuia să se ducă şi la câmp. Hai, fă, scoală, e târziu! Era o mătuşă care o însoţea până unde începe asfaltul, ca ea să se ducă la muncă. Era tânără şi drumul mocirlos era lung şi întunecat.
Aşa făcea Maria noastră. S-a măritat cu Laurenţiu, pe care îl iubea mult... Muncitor în Combinat. Şi-au luat casă la oraş şi au făcut doi copii. Fată şi băiat. Iubita mea româncă s-a transformat uimitor şi nu face parte din nicio categorie de-a mea. E ea minunată... Cioclu etern, femeie mândră şi iubitoare de copii pe care nu îi are aproape... A plecat de lângă combinist, a fugit de sărăcie pentru că nu reuşea să crească copiii bine. A ales drumul pribegiei şi al tristeţii şi se gândeşte mereu la mocirla aia pe care o trecea dimineaţa.... Îşi dă seama că scopul vieţii ei, măritişul, era o prostie. Nu neagă şi nu regretă nimic, doar că se chinuie intens să înţeleagă de ce. „De ce”-urile nu au rost... Şi-a găsit un loc de muncă în Italia ca să poată creşte copiii... Ei sunt mari deja, dar au încă nevoie... Laur stă la Combinat, să iasă la pensie, nu o întreabă de suflet, nu întreabă de cap, nu întreabă de inimă, nu întreabă de emoţiile ei... El ştie că vine pachetul, că vine banul, iar ea e resemnată... Are viaţa ei de trezit la cinci dimineaţa, de dat pastilele şi de dus la spital pentru dializele babei... Bătrânii Italiei sunt confortaţi de Maria, veşnica mamă, veşnica sclavă, veşnica mândră în toate cele. Ea, Maria, care nu mai are sărbători, ea, Maria, care ar trece mii de mocirli singură şi în întuneric. Ea, Maria, care trimite euro acasă să îşi cumpere băiatul de toate, să plătească Laurenţiu întreţinerea şi să schimbe smoala pe bloc, că plouă în casa lor... Casa lor? Casa lor, dar nu a Mariei... Ea nu mai are nimic, decât datorii. Morale. Atât... Ea stă aici, închisă în casele Italiei, faimoase şi emancipate. Ea stă aici ca să le fie lor bine. Acasă la ei... Ea s-a emancipat, la rândul ei... Ea vrea totul sau nimic, pentru că e o leoaică, pentru că e mamă, pentru că băiatul e student la o facultate grea tare, zice ea, şi e bolnav de boală rară, pentru că ştie că nu e drum de întoarcere... Ea e eterna sacrificată şi cât trăieşte ea le va fi bine şi lor. Nu neagă şi nu regretă, dar nici nu precupeţeşte niciun efort, pentru că e conştientă că va avea o pensie... Zice că nu are încotro. Dacă îşi va duce munca la un capăt în familia aia, va găsi o alta. Măcar va ieşi la pensie de aici. Italia e prea bolnavă şi nu poate fără noi... Muncă este, doar tu să poţi s-o faci... Maria iese două ore pe zi şi vede lumea. Două ore le are libere. I-am zis şi îi voi spune mereu că aşa putere nu poate să o aibă decât o româncă leoaică, ca ea... Linişte îţi doresc, MARIA!
Aşa făcea Maria noastră. S-a măritat cu Laurenţiu, pe care îl iubea mult... Muncitor în Combinat. Şi-au luat casă la oraş şi au făcut doi copii. Fată şi băiat. Iubita mea româncă s-a transformat uimitor şi nu face parte din nicio categorie de-a mea. E ea minunată... Cioclu etern, femeie mândră şi iubitoare de copii pe care nu îi are aproape... A plecat de lângă combinist, a fugit de sărăcie pentru că nu reuşea să crească copiii bine. A ales drumul pribegiei şi al tristeţii şi se gândeşte mereu la mocirla aia pe care o trecea dimineaţa.... Îşi dă seama că scopul vieţii ei, măritişul, era o prostie. Nu neagă şi nu regretă nimic, doar că se chinuie intens să înţeleagă de ce. „De ce”-urile nu au rost... Şi-a găsit un loc de muncă în Italia ca să poată creşte copiii... Ei sunt mari deja, dar au încă nevoie... Laur stă la Combinat, să iasă la pensie, nu o întreabă de suflet, nu întreabă de cap, nu întreabă de inimă, nu întreabă de emoţiile ei... El ştie că vine pachetul, că vine banul, iar ea e resemnată... Are viaţa ei de trezit la cinci dimineaţa, de dat pastilele şi de dus la spital pentru dializele babei... Bătrânii Italiei sunt confortaţi de Maria, veşnica mamă, veşnica sclavă, veşnica mândră în toate cele. Ea, Maria, care nu mai are sărbători, ea, Maria, care ar trece mii de mocirli singură şi în întuneric. Ea, Maria, care trimite euro acasă să îşi cumpere băiatul de toate, să plătească Laurenţiu întreţinerea şi să schimbe smoala pe bloc, că plouă în casa lor... Casa lor? Casa lor, dar nu a Mariei... Ea nu mai are nimic, decât datorii. Morale. Atât... Ea stă aici, închisă în casele Italiei, faimoase şi emancipate. Ea stă aici ca să le fie lor bine. Acasă la ei... Ea s-a emancipat, la rândul ei... Ea vrea totul sau nimic, pentru că e o leoaică, pentru că e mamă, pentru că băiatul e student la o facultate grea tare, zice ea, şi e bolnav de boală rară, pentru că ştie că nu e drum de întoarcere... Ea e eterna sacrificată şi cât trăieşte ea le va fi bine şi lor. Nu neagă şi nu regretă, dar nici nu precupeţeşte niciun efort, pentru că e conştientă că va avea o pensie... Zice că nu are încotro. Dacă îşi va duce munca la un capăt în familia aia, va găsi o alta. Măcar va ieşi la pensie de aici. Italia e prea bolnavă şi nu poate fără noi... Muncă este, doar tu să poţi s-o faci... Maria iese două ore pe zi şi vede lumea. Două ore le are libere. I-am zis şi îi voi spune mereu că aşa putere nu poate să o aibă decât o româncă leoaică, ca ea... Linişte îţi doresc, MARIA!
