Bolile inflamatorii ale cavității bucale la pisici sunt frecvente în practica clinică zilnică și de multe ori constituie provocări terapeutice pentru medicii veterinari.
Durerile in zona gurii care se observă cel mai uşor prin refuzul de a se hrăni deşi există interes pentru mâncare pornesc în prima fază dintr- o gingivită simplă, în care este afectat doar țesutul gingival, prezentând hiperemie (înroşire), edem și friabilitate ușoară. Pe măsură ce afecțiunea degenerează, are loc stomatita și inflamația se extinde dincolo de joncțiunea gingivală, afectând toată cavitatea bucală. Pisicile cu acest statut cronic prezintă inflamație intensă a mucoaselor bucale și gingivale, frecvent cu ulcerații și proliferare extinsă a unui țesut de granulație, cu leziuni care se pot extinde până la regiunile palatului (cerul gurii), limbii sau gâtului.
Alte semne clinice foarte frecvente in aceste afectiuni bucale sunt halitoza (mirosul neplăcut) intensă, friabilitatea dentara si disfagia. În multe cazuri este foarte dureroasă și pisica devine anorectică. În general, factorii care pot contribui la dezvoltarea gingivitei și stomatitei sunt: alimentația, conformația bucală, igiena bucală efectuată de proprietar, caracteristicile genetice specifice (gingivita juvenilă la abisiniană, persană și Maine Coon), bolile mediate imun și sistemice, infecțiile cu virusul imunodeficienței feline (FIV), virusul leucemiei feline (FeLV) și și calicivirusul.
Calicivirusul felin (FCV) aparține unei familii mari de virusuri numite Caliciviridae, ai căror membri infectează o gamă largă de animale vertebrate, inclusiv iepuri, vite, reptile, păsări și amfibieni. Virusul uman norovirus, care provoacă o boală gastrointestinală scurtă, dar neplăcută, este, de asemenea, un membru al familiei Caliciviridae.
La pisicile domestice și sălbatice circulă mai multe tulpini de FCV. Virusul este foarte mutagen, ceea ce duce la noi tulpini care ar putea să nu fie complet acoperite de vaccinurile existente. Tulpinile variază în funcție de severitatea bolii pe care o provoacă, majoritatea provocând doar o boală ușoară. Capacitatea virusului de a transforma genetic explică de ce, după 40 de ani de vaccinare împotriva FCV, încă mai apar frecvent focare. Rareori, pot apărea în mod spontan tulpini super-agresive de FCV care provoacă o boală foarte gravă cu leziuni multiple ale organelor sau chiar moartea, numită boală sistemică virulentă asociată cu FCV sau FCV-VSD. Primul focar cunoscut de FCV-VSD a avut loc în California de Nord în 1998.
Calicivirusul apare cel mai frecvent în mediile cu mai multe pisici. Riscul de expunere al unei pisici este mai mare în adăposturi, magazine de animale și animale de companie, unde 25 până la 40% dintre pisici pot fi purtători.
Virusul se răspândește prin contactul direct cu saliva, mucusul nazal și scurgerile oculare ale pisicilor infectate și prin picături de aerosoli care se răspândesc atunci când pisicile strănută. Testele de laborator au detectat virusul și în urină, fecale și sânge. De obicei, pisicile elimină virusul timp de aproximativ două sau trei săptămâni după infectare, dar unele pisici devin purtătoare pe termen lung și continuă să elimine virusul timp de luni de zile.
FCV este un virus rezistent care supraviețuiește pe suprafețe până la o lună în anumite medii. Oamenii care se ocupă de pisici infectate pot transfera din neatenție virusul la animale noi. Obiectele care intră în contact cu fluidele corporale ale unei pisici, bolurile de mâncare, litierele sau așternuturile, pot fi, de asemenea, o sursă de infecție.
Simptomele unei pisici vor depinde de tulpina de FCV pe care o contractă. La început pisica va avea simptome care arată ca o răceală, cu strănut, congestie nazală, febră și uneori salivare. Cantități mari de scurgeri pot proveni din ochi și nas. În cazuri mai severe, pisicile pot dezvolta, de asemenea, inflamații și ulcere pe limbă și mucoasa bucală. Aceste simptome pot persista de la cinci la 10 zile în cazurile ușoare și până la șase săptămâni în cazurile mai severe. Pe parcursul bolii pot apărea și infecții bacteriene oportuniste. Pisicile pot pierde în greutate, iar infecția poate provoca și avorturi la pisicile însărcinate. Majoritatea pisicilor se recuperează complet, dar unele vor continua să dezvolte o formă cronică de gingivita care provoacă dureri cumplite în momentul mâncatului, când vrem să examinăm gura sau să administrăm medicamente orale. Pisicile în vârstă și pisoii tineri sunt mai susceptibili de a suferi simptome severe din cauza imunităţii mai scăzute.
Din cauza stării de purtător cronic, prevalența infecției cu calicivirus la pisicile sănătoase este ridicată, ajungând la 8-24% dintre pisicile domestic.
Dacă afecțiunea rămâne netratată, spune dr. Jennifer Rawlinson (şefa secţiei de stomatologie felină de la Universitatea Cornell, S.U.A), este posibil ca aceasta să devină atât de dureroasă încât o pisică afectată nu va putea consuma nicio hrană și ar putea muri de foame. Deși o biopsie a țesutului cavității bucale poate fi necesară pentru un diagnostic concludent, observă ea, „puteți determina că este vorba de gingivostomatită în aproximativ 85% din cazuri doar privind în gura unei pisici”.
