Veşnicia s-a născut la sat. Românul e născut poet. Viaţa la ţară - Tănase Scatiu. Ion a lui Rebreanu. Ana lui Ion. Moromete al meu cel preferat. Mara lui Slavici, Mara care muncea pentru copii...
Nu am nimic cu ţăranul român. El este infinit şi indubitabil în sufletul meu. Este exemplu de loialitate şi de inteligenţă, de dăruire şi de putere de muncă, de inteligenţă şi de forţă. Mai nou s-au gândit şi câteva persoane, etnografi de profesie, să le aducă un omagiu ţăranilor români. La Galaţi, prin acea ilustrare etnografică şi prin prezenţa atâtor respectabili dascăli care şi-au dedicat viaţa studiului ţăranului roman. Tradiţiile trebuie respectate şi duse mai departe.
Dar ce ne facem cu mârlanul? Ce ne facem, sufletelor, cu domnul Mârlescu, cu DOREL, cum îi zice mai nou? Ce ne facem cu el? Eu în România nu-l întâlneam prea des. Mi-a dat Dumnezeu povara să-l întâlnesc în Italia. El, de obicei, trăia la ţară, prin România... şi se ocupa de furat, de furat cam tot ce putea, de furat lemne din pădure, de furat fete mari cu care se însura şi cu care a venit în Italia la muncă... Ştiu asta de la unul de genere... El, foarte mândru de sine însuşi, îmi spunea... Eu, fericită că am experienţe de viaţă, îl ascultam.
Viaţa lui e simplă tare şi nu are nimic cu tradiţionalul, cu toate că a crescut la ţară. El ştie să mulgă vaca, să facă casă din chirpici... dar degeaba, pentru că nu face nimic din ceea ce ştie. El e lent în mişcări şi în gândire şi nu mai poate fura nimic. El ar face-o şi aici, dar nu mai poate pentru că a mai îmbătrânit, pentru că s-a mai „emancipat”, pentru că şi-a mai revenit, pentru că i-a mai trecut optimismul, care s-a demonstrat mai nou că de fapt este o disfuncţie cerebrală, nu altceva... pentru că l-au prins de vreo câteva ori şi l-au trimis acasă... Dar el tot aici este, ca doamna muscă pe ce e mai puturos în lume...
Da, e aici şi încearcă să facă altceva, dar nu-i iese prea bine. E „băiat cuminte” şi pentru că e descurcăreţ îşi creşte porcul în România, de Crăciun vine şi îl aduce aici, trăieşte... tot trăieşte vreo trei luni cu porcul, caută de muncă, mai ia un ban, mai face nişte stucatură şi nişte drumuleţ asfaltat până în casă... Are casă pe la noi, prin România, şi face, aşa, potecă dinainte cu gresie de exterior, să se mândrească că munceşte afară şi când vine naşul să intre bine şi drept, nu prin mocirlă, glod, târnă... Mai trimite nişte lucruri găsite la gunoi, adică saltele sau leagăn balansoar, că dă bine în curtea omului o bâţâitoare, aşa... Acasă tot cu lemne îi, nu îşi face probleme de întreţinere, apă, chestii... El e bine că are balansoar când se duce la vară... Balansoarul acela faimos şi care nu poate să lipsească este pentru el un adevărat trofeu. Mândria lui, demonstraţie a unui lucru (munca lui afară) care nu poate fi negat, farmecul curţii şi esenţa mişcării. Trofeu şi atât...
Banii vin de la fata mare, furată de el acum 15 ani, şi pe care a luat-o de nevastă între timp, şi pe care a trimis-o la fix şi ea s-a dus... Fix înseamnă că stă în familia unora şi are grijă de bătrâni. Ea câştigă şi el se dă în leagăn, aduce porcul pe care îl creşte mămica acasă în România, mai găseşte şi el două zile de muncă pe undeva, mai ia un bidon de licoare magică de-a lui Bachus şi viaţa merge înainte. Ce bine ne-nţelegem noi doi... Parcă am fi unul singur, nu doi... Bine că nu-i vreun al treilea, vreun bebel ceva, că nu ştiu dacă i-ar place leagănul, că e cam mare...
O zi frumoasă vă urez
De la ţară, din Italia... Alexandra KRAFT
