Propunerea vice-premierului Liviu Dragnea ar transforma politica românească într-un carnaval în care regulile obişnuite ar fi suspendate, participanţii lăsându-se în voia unor dezlănţuiri impudice.
Propunerea viceprim-ministrului Liviu Dragnea aduce la iveală una din marile greşeli ale politicii recente. Legea din 2006 prin care a fost blocată migraţia politică în administraţia locală conţinea o perioadă de graţie care permitea aleşilor locali să treacă repede la alte partide, mai înainte ca restricţiile să fie puse în aplicare. Legea intra în vigoare numai la 60 de zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial (art.85).
La vremea respectivă, partidele au acceptat, îndeobşte, această derogare discretă, cu excepţia PRM. Acceptând legea sub presiunea opiniei publice, care vedea în migraţia politică un subiect major, partidele au avut totuşi grijă să-şi protejeze interesele de moment.
Iată însă că ministrul Liviu Dragnea evocă acel precedent: ”Mă gândesc serios dacă (...) nu ar trebui să luăm modelul din 2006 şi să adoptăm un act normativ prin care să se stabilească o perioadă de două săptămâni în care toţi aleşii locali să poată opta în care partid să activeze”.
Propunerea sa are ceva indecent. Dacă ar fi acceptată, politica românească s-ar transforma într-un veritabil carnaval, în care, periodic, la anumite date, restricţiile ar fi abolite şi viaţa politică s-ar deda unor dezlănţuiri în mod obişnuit neîngăduite. La fiecare perioadă de 8 ani (dar de ce nu 4 sau 2?) legea va fi suspendată timp de două săptămâni şi configuraţia politică va fi reaşezată, eliberând tensiunile acumulate. Acesta este, de altfel, cel mai serios argument împotriva propunerii lui Liviu Dragnea: faptul că e carnavalescă şi că pare mai curând o ironie la adresa politicii româneşti.
E adevărat că şi carnavalul e în felul său ceva serios, dar el trăieşte prin contrast cu rigoarea vieţii de zi cu zi şi cu încordarea pe care o presupune o viaţă decentă şi productivă. De ce am accepta că loialitatea şi statornicia politică ar fi forme de constrângere sau de abstinenţă?
Cu siguranţă, vice-premierul Liviu Dragnea a atins un punct sensibil. Apariţia PMP şi ASL a creat tensiuni puternice în rândul partidelor de centru-dreapta, tentaţia derapajelor manifestându-se la cel mai înalt nivel. Fostul prim-ministru Emil Boc, primar al Clujului din 2012, pare la rândul său să ezite între PDL şi PMP şi putem bănui că doar legea din 2006 îl împiedică să-şi urmeze înclinaţiile. El a emis de altfel o declaraţie de susţinere pentru candidatura Elenei Udrea. Dezertarea de la Cluj ar însemna o lovitură gravă dată campaniei lui Klaus Iohannis, care mizează cu predilecţie pe alegătorii din Transilvania. Nu e de mirare că propunerea ministrului PSD a fost primită cu indignare în tabăra ACL.
Dincolo de ironia provocatoare a lui Dragnea, nu putem să nu observăm că problema e mai serioasă. Indiferent de opiniile critice ale societăţii, migraţia politică continuă să se manifeste dacă nu pe faţă, cel puţin în ascuns. La nivelul Parlamentului ea a fost legitmitată ca procedeu al puterii prezidenţiale de reaşezare a majorităţii, iar în administraţia locală ea pare să fie în primul rând un efect al centralismului. Legea din 2006 a fost bună, dar insuficientă, şi devine tot mai limpede că România are nevoie de reforme profunde.
