Termenii de "venin" şi "otravă" sunt adesea folosiţi pentru a desemna acelaşi lucru: o substanţă chimică toxică produsă în mod natural de un animal. Cu toate acestea, diferenţa majoră dintre acestea constă în felul în care ele ajung în corpul victimei, după cum explică Ronald Jenner, expert în evoluţia veninului la Muzeul de Istorie Naturală din Londra.
Care este diferenţa dintre veninos şi otrăvitor?
Diferenţa fundamentală dintre venin şi otravă, este de părere Jenner, este dată de modul în care toxinele intră în corpul victimei, iar pentru a sesiza diferenţa, regula oferită de acesta este simplă: "Dacă muşti şi mori este vorba de otravă, dacă eşti muşcat şi mori este venin", explică el, într-un articol publicat pe site-ul muzeului.
De asemenea, atributul distinctiv al veninului este faptul că acesta este introdus printr-o rană — putând fi injectat cu ajutorul mai multor mijloace, cum ar fi dinţii, înţepăturile, spinii sau ghearele. "Otrava este diferită, deoarece în transmiterea ei nu este implicată nicio rană. Ea poate fi absorbită în sânge prin piele, poate fi inhalată sau ingerată", adaugă acesta.
De ce veninul are nevoie de o rană?
Faptul că veninul are nevoie de o rană pentru a intra în organism şi otrava nu ţine până la urma de diferenţa de compoziţie chimică a celor două. Otrava are molecule chimice foarte mici care pot pătrunde uşor prin piele. Prin contrast, moleculele de venin sunt prea mari pentru a fi absorbite, deci trebuie injectate, explică Jenner.
Deşi posibil, băutul veninului cu siguranţă nu este recomandabil. Chiar şi cel mai mic ulcer sau o tăietură în gură sau în gât va permite veninului să fie absorbit, cu acelaşi efect cu a fi injectat.
"Nu aş recomanda nimănui să o facă, dar acesta este motivul pentru care este tehnic posibil să bei venin. Nu poate fi absorbit prin ţesuturi, iar apoi acidul din stomac descompune peptidele şi proteinele, distrugând veninul", adaugă expertul.
În ceea ce priveşte otrava, aceasta este de obicei folosită în scop defensiv sau că măsură de descurajare a prădătorilor. În majoritatea cazurilor, ea este absorbită prin gură şi prin sistemul digestiv.
La rândul său, veninul poate fi folosit în scopuri defensive, însă acesta are o gamă mai largă de roluri, în funcţie de animalul care îl foloseşte. Unele animale îl folosesc ca un instrument de vânătoare, altele pentru parazitism sau în competiţia cu exemplare din aceeaşi specie.
Dubla ameninţare
Unele specii sunt în acelaşi timp otrăvitoare şi veninoase.
"Cobra scuipătoare îşi muşcă prada, astfel că aceasta este paralizată atunci când este mâncată. Însă cobra şi scuipă, iar pentru om acest venin este deosebit de periculos. Dacă veninul cobrei ajunge în ochi, el provoacă orbirea alături de dureri îngrozitoare. Acest venin este, acum, o otravă — potrivit definiţiei — deoarece este absorbit mai degrabă decât injectat printr-o rană", explică el.
Caracatiţa cu inele albastre (Hapalochlaena lunulata) produce venin, la fel ca şi alţi calamari şi caracatiţe, însă caracterul letal al acestui cefalopod vine de la tetrodotoxină, o otravă dobândită de la bacterii care trăiesc în diferite locuri din organism, inclusiv în glandele veninoase.
"Câteodată descoperi ţestoase de mare înecate care voiau să mănânce iarbă de mare şi care au ingerat accidental una din aceste caracatiţe mici, care le paralizează", povesteşte Jenner.
Tetrodotoxina poate acţiona fie ca o otravă în cazul în care un prădător mănâncă caracatiţa, fie ca venin dacă este injectată printr-o muşcătură.
"Veninul pe care aceste animale îl produc în mod natural nu este atât de puternic, însă tetrodotoxina din bacterii blochează transmiterea impulsurilor nervoase către muşchi, astfel că diafragma paralizează, provocând sufocarea", povesteşte Jenner.
Nu tot ce e dureros e şi fatal
Pe de altă parte, nu toate veninurile şi otrăvurile sunt fatale pentru oameni. Injectarea de venin poate fi dureroasă, deoarece substanţa este folosită ca mijloc de a descuraja prădătorii, însă nu letală.
Un caz cunoscut este cel al furnicii glonţ, insecta cu cea mai dureroasă înţepătură. Durerea provocată de această furnică poate dura până la 24 de ore, însă ulterior omul poate scăpa nevătămat.
Albinele şi viespile pot provoca la rândul lor o înţepătură dureroasă, însă în cele mai multe cazuri, aceasta nu este fatală — cu excepţia cazurilor de şoc anafilactic, o reacţie alergică extremă la venin.
În mod similar, unele otrăvuri vor determina umflături, stare de greaţă sau alte efecte secundare neplăcute, dacă toxinele sunt absorbite.
Rezistenţa la venin
Unele animale sunt atât de frecvent expuse riscului de venin şi de otrăvire încât au dezvoltat o rezistenţă totală la aceasta.
Suricatele se hrănesc în principal cu insecte, însă consumă şi şopârle, şerpi şi păianjeni. Din cauza dietei lor variate, aceste animale riscă uneori să se confrunte cu unele muşcături veninoase şi înţepături.
Suricatele fac parte din familia mangustelor (Herpestidae), în rândul căreia mai mulţi membri au dezvoltat rezistenţă la venin. Aceasta înseamnă că ele pot vâna în mod liber prada veninoasă, fără a se confrunta cu riscuri semnificative.
Aproape toate animalele au receptori care transmit mesaje chimice în întregul corp. Veninul acţionează prin ataşarea de aceşti receptori, blocând căile vitale de conducere a impulsurilor care permit corpului să funcţioneze normal — cum ar fi comunicarea între muşchi şi nervi.
Animalele care beneficiază de rezistenţă la venin au dezvoltat mecanisme pentru a împiedica ataşarea toxinelor de receptori. Acest lucru are drept rezultat animale ce pot suporta veninul, cu efecte secundare reduse sau nule.
Până în prezent, oamenii de ştiinţă au identificat mecanismul rezistenţei la venin în cazul a doar patru mamifere: mangusta, viezurele melivor, ariciul şi porcul — dar şi la mai mulţi şerpi.
Broasca otrăvitoare aurie (Phyllobates terribilis) este una dintre cele mai toxice creaturi de pe Pământ, mortală pentru aproape toate animalele, cu excepţia unuia. Pielea sa este acoperită cu o otravă puternică, care împiedică nervii să transmită impulsuri, făcând muşchii inactivi. Singurul animal care se hrăneşte cu aceste broaşte este un şarpe, Liophis epinephelus, care a dezvoltat rezistenţă la otrava lor puternică.
Cu toate acestea, dată fiind marea varietate de animale de pe planetă, există o întreagă lume a veninurilor şi otrăvurilor rămase de descoperit, de la cocktailurile de toxine la animalele rezistente la ele.
