La începuturile profesiei de psihoterapeut în România, chiar şi acum, după atâţia ani buni, încă sunt persoane care consideră că psihologii sunt cei care se ocupă de oamenii “nebuni”, adică de cei cu tulburări psihice şi, în majoritatea cazurilor (încă), psihologii sunt confundaţi cu psihiatrii.
Deşi informaţia se găseşte la un click distanţă pe minunatul nostru internet, care ne acaparează pe zi ce trece din ce în ce mai mult timp din viaţă, sau la un telefon distanţă ca să pui o întrebare, totuşi sunt persoane care privesc psihologul (de fapt, termenul corect este psiholog-psihoterapeut, deoarece acesta se ocupa de intervenţie) cu teamă, cu neştiinţă, “pe după perdea” ca să nu se prindă cineva că au vreo nevoie sau dorinţă de la viaţă.
În opinia psihologului Laura Maria Cojocaru nu este mai bine sau mai rău la psiholog faţă de psihiatru şi viceversa, ci contează doar ceea ce căutăm cu adevărat: o rezolvare a unei situaţii de moment şi cu efecte pe termen scurt sau o schimbare a felului în care îţi trăieşti viaţa pe termen lung. Uneori este posibil să avem nevoie de ambii specialişti şi, dacă îi găsim şi sunt dispuşi să colaboreze, atunci ne putem considera pe jumătate vindecaţi.
Psihiatrul este specialistul care alocă o discuţie scurtă (max. 20 min) cu persoana în privinţa situaţiei deoarece are o anumită pregătire, abordare şi direcţie medicală şi treaba lui este să recomande un tratament pe care să-l ia persoană acasă.
Psihoterapeutul, practicianul de neuro-programare lingvistică (NLP), coach-ul, consilierul de dezvoltare personală, este specialistul care alocă câte o şedinţa pe săptămână (50 minute) pe un termen mai lung persoanei pentru a produce schimbarea solicitată şi treaba lui este să recomande un mod de gândire şi comporatament pe care-l exersează împreună în cabinet şi apoi este fixat prin lucrul de acasă al persoanei.
