Cercetătorii japonezi au încercat să recreeze în laborator condiţiile existente în timpul ultimei extincţii masive pe care a cunoscut-o planeta noastră. Potrivit concluziilor lor, impactul meteoritului prăbuşit la Chicxulub, în peninsula Yucatan din Mexic, a vaporizat instantaneu rocile bogate în sulf, producând un nor gros de trioxid de sulf (SO3). În amestec cu vaporii de apă din atmosferă, acest gaz provoacă ploi acide sulfurice, care ar fi căzut pe suprafaţe Terrei timp ce câteva zile, crescând aciditatea straturilor superioare ale oceanelor şi omorând numeroase specii marine. "Ploi foarte bogate în acid sulfuric şi o intensă acidificare a oceanelor cauzată de vapori bogaţi în SO3 au afectat serios ecosistemul global şi sunt probabil vinovate de extincţia a numeroase specii", afirmă autorii acestui studiu publicat în revista Nature Geoscience.
Altfel spus, doar speciile marine capabile să reziste în acele ape mortale sau să se refugieze mai în adâncime au supravieţuit, pentru a coloniza apoi mările golite de celelalte vieţuitoare.
Pe uscat, prăbuşirea acelui meteorit cu un diametru de 10 kilometri ar fi declanşat, potrivit scenariului admis de majoritatea oamenilor de ştiinţă, un potop de foc şi ar fi stârnit o furtună de praf la scară globală. Între 60% şi 80% dintre speciile de atunci ar fi dispărut în urma acelui eveniment, care reprezintă, potrivit paleontologilor, "limita cretacic-terţiar", ce marchează începutul unei noi ere geologice.
Dinozaurii, mici sau mari, care au domnit pe Terra vreme de 165 milioane de ani, au dispărut, permiţând astfel mamiferelor să se dezvolte.
Motivele exacte ale acestei extincţii masive rămân în centrul unor dezbateri aprinse. Teoria dominantă consideră că meteoritul ar fi generat o "iarnă nucleară", iar valul de praf a împiedicat o parte a razelor Soarelui să atingă la suprafaţa Terrei, reducând temperaturile şi pătura vegetală din care se hrăneau în special marile erbivore.
O altă teorie evocă rolul ploilor acide, dar alţi cercetători resping această idee, considerând că impactul cu meteoritul ar fi generat dioxid de sulf (SO2), nu SO3, şi că norul uriaş ar fi stagnat la altitudine, în loc să cadă pe pământ sub formă de ploaie.
În laborator, Sohsuke Ohno de la Centrul de explorare planetară Chiba din Japonia şi colegii săi au încercat să recreeze, în miniatură, condiţiile generate de impactul cu meteoritul din Yucatan pentru a înţelege mai bine fenomenele ce ar fi avut loc în epocă. Potrivit experimentelor, realizate pe roci sulfuroase, ca acelea din Chicxulub, sulful se vaporizează într-adevăr direct în SO3 în cazul unui impact produs la o viteză similară cu aceea a unui meteorit care loveşte Terra (între 13 şi 25 kilometri pe secundă). Mai mult decât atât, particulele de acid sulfuric aflate în suspensie în atmosferă se îngreunează cu diverse deşeuri infime, mai grele, generate în punctul de impact, şi se depun apoi pe suprafaţa uscatului şi a mării în interval de doar câteva zile.
Acidificarea apelor de suprafaţă ar explica mai ales extincţia a numeroase specii de plancton din marea familie a foraminiferelor, organisme unicelulare protejate de un înveliş din carbonat de calciu, componentul principal al calcarului şi al cretei, ce poate fi dizolvat foarte uşor de acid.
Scenariul ploilor acide ar explica, totodată, motivul pentru care speciile acvatice de apă dulce au avut mai puţin de suferit de pe urma acelei catastrofe ecologice: graţie unui alt mineral prezent în scoarţa terestră, mai rezistent în faţa acidului, care le-ar fi oferit astfel o protecţie parţială.
