Cel mai veninos păianjen de pe faţa Pământului face parte din genul Phoneutria, fiind cunoscut şi sub numele de \'\'păianjenul vagabond brazilian\'\' sau \'\'păianjenul bananier\'\'. Este recunoscut încă din ediţia 2010 a Cărţii Recordurilor pentru toxicitatea sa, cu mult mai periculoasă decât cea a Văduvei negre (Latrodectus mactans).
Genul Phoneutria, care în limba greacă înseamnă \'\'ucigaşă\'\', cuprinde opt specii de păianjeni, unul mai veninos ca celălalt. Totuşi, cea mai agresivă este Phoneutria nigriventer.
Toţi trăiesc în America Centrală şi de Sud. Lungimea corpului acestor păianjeni este cuprinsă între 17-48 milimetri, iar anvergura picioarelor poate atinge 13-15 centimetri. Denumirea de \'\'vagabonzi\'\' provine de la obiceiurile lor nocturne, când, spre deosebire de mulţi alţi păianjeni care îşi întind pânzele şi aşteaptă victimele, aceştia cutreieră neobosit terenul în căutarea prăzii.
Pe timpul zilei, păianjenii genului Phoneutria se ascund în locuri precum muşuroaiele de termite, buşteni doborâţi, pietre sau în buchetele de banane, de unde şi unul din numele lor populare.
Phoneutria nigriventer însă are periculosul obicei de a se refugia în locurile umede din apropierea aşezărilor umane.
Perioada de înmulţire este între aprilie şi iunie, adică în sezonul uscat.
Ceea ce le face pe aceste arahnide să fie atât de temute este veninul ce conţine o neurotoxină extrem de puternică, cunoscută de specialişti sub denumirea PhTx3.
Pătrunsă în organismul prăzii, ea provoacă dureri intense şi inflamaţii, din cauza efectului excitant asupra receptorilor de serotonină 5-HT4 din nervii senzitivi. În concentraţii letale, neurotoxina provoacă pierderea controlului muşchilor şi dificultăţi de respiraţie, ceea ce duce la paralizie şi moarte prin asfixiere.
Un om adult muşcat de un reprezentant al genului Phoneutria îşi poate pierde viaţa într-un interval cuprins între două şi 12 ore, în funcţie de cantitatea de venin ce pătrunde în organism.
Vestea bună este însă că păianjenii vagabonzi injectează venin doar într-una din trei muşcături. Mai mult, sunt adaptaţi pentru a vâna animale de mici dimensiuni, nu mamifere mari şi deci nici oameni.
Dacă totuşi o întâlnire nefericită a avut loc între un astfel de păianjen şi un om, există, în prezent, un antidot suficient de eficient încât să reducă semnificativ riscul de deces.
