Petroglifele din Val Camonica şi Wondjina
Oficial, UNESCO a recunoscut prezenţa a peste 140.000 de petroglife în Val Camonica, Italia, unele dintre ele având vechimi chiar şi de 10.000 de ani. Descoperirile recente arată, însă, că numărul acestora ajunge chiar şi la 300.000. Şi totuşi, ce este atât de ciudat la petroglifele italiene încât să atragă atenţia ufologilor şi adepţilor teoriei astronauţilor preistorici? Ei bine, dacă cele mai vechi petroglife înfăţişează animale specifice sfârşitului ultimei mari glaciaţiuni, o practică des întâlnită la popoarele primitive, unele dintre imaginile reprezentate par să nu îşi găsească locul în niciun timp istoric. Cele mai bizare dintre ele înfăţişează creaturi cu aspect uman, îmbrăcate aidoma astronauţilor. Frapante sunt căştile de pe capul siluetelor, prevăzute cu antene, la fel ca şi impresia că personajele par să leviteze sau să zboare. Şi totuşi, testele au arătat, fără putinţă de tăgadă, că imaginile au o vechime de circa 10 milenii.
Şi dacă imaginile rămase fără o explicaţie plauzibilă de la Val Camonica vi se par ciudate, să ne oprim puţin asupra unor petroglife similare, descoperite, de această dată, în Australia. Membrii tribului aborigen Mowanjum susţin că strămoşii lor sunt creatorii bizarelor imagini rupestre. Nici ei nu ştiu, însă, cu exactitate ce anume au vrut să reprezinte aceştia atunci când au creat respectivele imagini. Este cât se poate de evident că în imagini apar capetele unor creaturi umanoide, cu ochi mari şi oblici, fără gură, şi cu cranii perfect sferice, o înfăţişare aproape identică cu cea în care sunt reprezentaţi extratereştrii din zilele noastre. Scepticii susţin că datorită practicii anuale de revopsire a imaginilor, originalul s-a pierdut de multă vreme, şi nimeni nu mai poate şti ce anume a fost gravat pe pereţii de la Wondjina. Mai mult, ei sunt convinşi că este vorba de zeităţi ale ploii şi nicidecum de entităţi extraterestre. Dar cum nici oamenii de ştiinţă şi nici ufologii împătimiţi nu au putut oferi o ipoteză care să mulţumească pe toată lumea, suspiciunile asupra picturilor străvechi continuă să înflăcăreze spiritele şi să genereze dispute aprinse.
Sistemul solar sumerian
Teoriile general acceptate astăzi, despre cunoştinţele de astronomie ale sumerienilor, spun că aceştia remarcaseră, încă de la începuturi, prezenţa pe bolta cerească a celor cinci planete vizibile cu ochiul liber: Venus, Saturn, Jupiter, Mercur şi Marte, cele care, alături de Soare şi Luna, vor da, în majoritatea culturilor lumii, sistemul săptămânal de şapte zile.
Şi cu toate acestea, descoperirea unei plăcuţe de lut sumeriene, celebra VA-243, aflată în prezent la Muzeul de Istorie din Berlin, a şocat lumea oamenilor de ştiinţă. Nu numai că sistemul solar, gravat în detaliu, arată toate planetele cunoscute astăzi (inclusiv Pluto), ba mai mult, alături de cele 11 corpuri cereşti recunoscute astăzi - Soarele, Luna, Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi Pluto - apare reprezentată, la o distanţă considerabilă, o altă planetă, numită în mediile academice, şi nu numai, Planeta X sau Nibiru.
Unii cercetători sunt, însă, sceptici cu privire la desenul sumerian, a cărui autenticitate, de altfel, se află dincolo de orice bănuială. Conform acestora, desenul nu ar reprezenta sistemul solar ci, mai degrabă, ar fi simbolul Zeului Soare, înconjurat de stele. Şi totuşi, aşezarea respectivelor stele/planete, identică cu cea a planetelor din sistemul solar, lasă loc, pe mai departe, speculaţiilor de orice natură.
Misterul se adânceşte în momentul în care descoperim că în religia sumeriană existau 12 zeităţi majore, număr identic cu cel al corpurilor cereşti de pe VA-243, zeităţi numite în limbajul akkadian drept Anunnaki (Cei de sânge regal). Mai mult, sumerienii credeau că originea zeităţilor lor se află în spaţiu, mai precis pe enigmatica Planeta X, acolo de unde aceştia coborau pe Terra pentru a crea din lut primii oameni, într-un loc numit E-den (legătură mai mult decât evidentă cu mitul biblic al creaţiei). De altfel, zeul creator al oamenilor, Marduk, era asociat în religia sumeriană cu Nibiru, planetă considerată a fi, pe de o parte, Jupiter sau, pe de altă parte, ipotetica planetă reprezentată pe plăcuţa de lut.
Aşa cum era de aşteptat, teoriile pseudo-ştiinţifice cu privire la eventuale influenţe din spaţiul extrasolar în apariţia umanităţii pe Terra nu au întârziat să apară, Zecharia Sitchin, Erik von Daniken sau Ludvik Soucek fiind doar câţiva dintre autorii care au văzut în mitologia sumeriană o veritabilă descriere a creaţiei de sorginte extraterestră.
Extratereştrii în străvechiul Irak?
Istoria omenirii începe, practic, cu sumerienii. Ei sunt cei care au făcut trecerea de la preistorie către istorie, prin inventarea scrisului şi menţionarea, în premieră, a tuturor cunoştinţelor şi credinţelor pe care le aveau. Chiar dacă s-a dovedit că în Orientul Mijlociu au existat oraşe locuite permanent de peste 10.000 de ani (vezi cazul Ierihonului sau al Damascului), majoritatea istoricilor consideră Sumerul drept prima mare civilizaţie a lumii. Şi dacă invenţiile enigmaticilor sumerieni depăşeau cu mult cunoştinţele şi tehnologia vremii, punând bazele culturilor ce aveau să le urmeze, o parte însemnată a moştenirii lor nu îşi găseşte nici astăzi explicaţia în rândul oamenilor de ştiinţă. În schimb, izvoarele scrise ale strămoşilor irakienilor de astăzi au o explicaţie pentru acest salt tehnologic fără precedent, o explicaţie care, însă, nu poate decât să frapeze.
Un preot sumerian, pe nume Berossus, menţiona că zeii au fost cei care i-au învăţat pe oameni cum să se ridice de la stadiul de animale şi cum să deprindă tainele ştiinţelor. Berossus scria că în urmă cu peste 8 milenii, un amfibian, Oannes, ar fi ieşit din apele Golfului Persic şi le-ar fi vorbit oamenilor despre matematică, medicină, astronomie, politică, etică şi drept, punând bazele marii civilizaţii sumeriene. Oannes a fost descris ca o creatură cu trup de peşte dar care, pe lângă trăsăturile ihtiomorfe, prezenta şi un cap uman şi membre identice cu cele ale oamenilor. De fiecare dată, la înserat, Oannes se retrăgea în mare, acolo unde se odihnea, pentru a reveni în zorii zilei următoare şi a-şi relua misiunea. Să fie doar o întâmplare faptul că sumerienii ştiau că planetele orbitează în jurul Soarelui, şi asta cu milenii bune înaintea Renaşterii, şi că matematicienii lor foloseau numere formate din 15 cifre, pe când în epoca de aur a ştiinţelor din Grecia Antică, matematicienii eleni nu ştiau să numere mai mult de 10.000?
Maşinile moderne din cel mai vechi templu egiptean
Puţine locuri au fost atât de venerate de către vechii egipteni precum străvechiul oraş Abydos. Centru al credinţelor egiptene şi loc de pelerinaj vreme de mii de ani, Abydos era considerat de către locuitorii Egiptului antic drept locul în care se află cea mai de preţ relicvă a religiei lor, capul lui Osiris. Teoria general acceptată este aceea că Abydos a fost întemeiat de faraonii predinastici, aşa numiţii „faraoni din dinastia zero”. Cu toate acestea, templele şi mormintele deja existente în perioada respectivă arată că oraşul ar putea avea o vechime mult mai mare. Monumentul este impresionant atât prin grandoarea construcţiei, cât şi prin modul de decorare oarecum atipic faţă de alte temple egiptene. Basoreliefurile şi gravurile sunt de o acurateţe senzaţională, unele dintre ele păstrându-şi până astăzi culorile originale.
Şi totuşi, celebritatea templului a atins apogeul de abia în ultimii zece ani, atunci când un eveniment avea să uimească lumea oamenilor de ştiinţă şi să înflăcăreze imaginaţia multora dintre ei. Datorită infiltraţiilor, templul se pare că a fost inundat de mai multe ori de apele Nilului, o parte a inscripţiilor hieroglifice de pe frontispiciul unei coloane s-a desprins, scoţând la iveală o gravură mai veche. Martorii au fost şocaţi de ceea ce au văzut, multora dintre ei nevenindu-le să creadă că aşa ceva este posibil. Gravura din spatele hieroglifelor reprezenta în detaliu ...un elicopter, un submarin, şi două maşini de zbor. Imediat s-a făcut trimitere şi la alte inscripţii misterioase care, după cum afirmă adepţii existenţei OZN-urilor, ar reprezenta tehnologii mult mai apropiate de epoca modernă sau de cea futuristă decât de cea a Egiptului antic.
Deşi le-au confirmat originalitatea, istoricii cred totuşi că desenele nu reprezintă altceva decât rezultatul unor rescrieri ale hieroglifelor iniţiale, aceasta fiind o practică des întâlnită în Egiptul antic. Ei au identificat trei straturi de hieroglife suprapuse care datează atât din perioada lui Seti I, cât şi din cea a lui Ramses al II-lea. Explicaţia pe care o dau aceştia este că prima inscripţie a fost acoperită cu tencuială, celelalte două care i-au urmat fiind săpate în piatră deasupra acesteia. În momentul în care tencuiala s-a prăbuşit, suprapunerea celor trei gravuri a creat iluzia unor maşini moderne, o explicaţie care, evident, nu a fost suficientă pentru adepţii teoriei astronauţilor antici.
Vimana - maşinile zburătoare din scrierile sanscrite
Vimana nu mai este de multă vreme un termen necunoscut oamenilor de ştiinţă şi, mai ales, pasionaţilor de studii indice şi de ufologie. Este termenul prin care sunt desemnate bizare maşinării zburătoare, numite de străvechii locuitori ai Indiei "carele zeilor". Nu numai că menţiuni ale lor apar atât în Vede cât şi în Ramayana, dar autorii antici au lăsat inclusiv instrucţiuni de construire şi folosire a lor. Mai mult, în Mahabharata, o astfel de maşinărie zburătoare este descrisă ca un veritabil avion de luptă capabil să se facă invizibil şi să lanseze o armă distrugătoare, Săgeata lui Indra, a cărei explozie pare similară cu cea a unei bombe atomice.
Chiar dacă multe dintre vechile texte sanscrite încă îşi aşteaptă traducerea, informaţiile obţinute până în prezent din Vede, Ramayana sau Mahabharata dovedesc o înaltă cunoaştere a aerodinamicii şi a fizicii de către autorii acestor lucrări monumentale. Nu trebuie uitate nici măsurile de prim ajutor recomandate în aceste opere celor care au scăpat de săgeată lui Indra. Oamenilor afectaţi de uriaşul val de căldură li se recomandă să îşi lepede hainele şi armele şi să se îmbăieze cât mai repede, măsuri de prin ajutor recomandate astăzi supravieţuitorilor unui cataclism nuclear. Iar pentru a vă face o idee asupra amplorii acestor detalii bizare, trebuie menţionat că toate textele au fost scrise cu sute sau chiar mii de ani înainte de Hristos.
Dogu - bizarele statuete nepământene din Japonia
Dogu este denumirea unor statuete de mici dimensiuni, cu vârste cuprinse între 16.000 şi 2.400 de ani, descoperite în estul Japoniei. Aspectul lor neobişnuit le-a făcut cu atât mai interesante în ochii oamenilor de ştiinţă, cu cât vechimea lor nu implică şi cunoştinţele unor detalii vestimentare aşa cum sunt cele ale statuetelor în cauză, asta ca să nu mai pomenim de fizionomia ce aminteşte de extratereştrii descrişi în secolul XX.
Unele dintre ele prezintă costume complexe, de care par ataşate tuburi sau furtunuri, iar pe faţă poartă ochelari care acoperă ochi uriaşi oblici - o imagine asociată imediat cu cea a extratereştrilor sau, măcar, cu cea a astronauţilor din zilele noastre. Ca misterul să fie şi mai adânc, nimeni nu poate spune cu exactitate care a fost scopul lor, deşi au fost scoase la lumină peste 15.000 de astfel de statuete. O altă bizarerie este acea că statuetele Dogu, în marea lor majoritate, au membrele inferioare distruse, în timp ce mâinile par foarte mult reduse în comparaţie cu dimensiunile craniului sau ale trupului.
„Harta lui Dumnezeu” - un mister de 120 de milioane de ani
Atunci când, în anul 1995, profesorul de matematică şi fizică din cadrul Universităţii de stat Bashkir din Rusia, Aleksandr Chuvyrov, a întreprins un larg studiu cu privire la migraţia străvechilor chinezi către Siberia şi Urali, acesta a intrat în posesia unei misterioase pietre gravate, descoperită în secolul al XVIII-lea de ţăranii din satul Chandar din sudul Uralilor. Iniţial, profesorul rus a crezut că este vorba de o străveche harta chineză a locurilor, dar ceea ce a descoperit pe parcurs avea să dea naştere unuia dintre cele mai mari mistere actuale. Studii amănunţite ale pietrei au revelat faptul că este, într-adevăr, vorba de o hartă, şi încă una extrem de exactă a canionului Ufa şi a râurilor Belya, Ufimka şi Sutolka. Mai mult, pe harta apar reprezentări ale unui uriaş complex de irigaţii, complex format din 12 baraje, fiecare larg de circa 400 de metri şi lung de 10 kilometri. Impropriu să mai spunem că astfel de construcţii nu au fost nicicând menţionate în analele istoriei cunoscute.
Atunci când au încercat să dateze vârsta hârtii, oamenii de ştiinţă au identificat două tipuri de scoici preistorice impregnate în piatră (Navicopsina munitus şi Ecculiomphalus Princeps). Prima a trăit în urmă cu circa 500 de milioane de ani, în timp ce a două ar fi dispărut în urmă cu cel puţin 120 de milioane de ani. Pe lângă toate acestea, modul extrem de delicat în care piatra a fost gravată indică o tehnologie avansată, iar marginile rupte ale acesteia i-a determinat pe cercetători să creadă că, în fapt, este vorba de o hartă mult mai amplă, probabil o hartă a întregului Pământ. Se estimează că în sudul Uralilor ar există cel puţin 300 de astfel de fragmente încă nedescoperite.
Scuturile de foc ale lui Charlemagne
Mărturii bizare ale unor creaturi sau obiecte zburătoare neidentificate nu vin numai din Antichitate sau din timpurile moderne. Una dintre cele mai frapante şi mai misterioase mărturii vine din anul 776 d.Hr., la opt ani după încoronarea lui Carol cel Mare, în timpul unei asediu al saxonilor asupra castelului Sigiburg din Franţa. Evenimentul a fost menţionat în Annales Laurissenses, unul dintre cele mai importante documente medievale privind domnia lui Charlemagne şi a rămas, până astăzi, fără nicio explicaţie plauzibilă. Ce s-a întâmplat atunci?
Profitând de lipsa împăratului Carol cel Mare, aflat în război cu cetăţile italiene, trupele saxone au asediat Sigiburg cu intenţia de a-l recuceri de sub ocupaţia francă. Deşi sorţii înclinau de partea saxonilor, un fenomen misterios a oprit atacul şi a determinat retragerea atacatorilor. Martorii declară că, la un moment dat, pe cer şi-au făcut apariţia mai multe discuri luminoase, pe care localnicii le-au numit scuturi de foc şi care, din relatările aceloraşi martori oculari, reiese că pluteau deasupra bisericii din cetate. Înspăimântaţi, saxonii au aruncat armele şi s-au retras în dezordine, convinşi fiind că au asistat la o manifestare a forţei divine.
Oficial, UNESCO a recunoscut prezenţa a peste 140.000 de petroglife în Val Camonica, Italia, unele dintre ele având vechimi chiar şi de 10.000 de ani. Descoperirile recente arată, însă, că numărul acestora ajunge chiar şi la 300.000. Şi totuşi, ce este atât de ciudat la petroglifele italiene încât să atragă atenţia ufologilor şi adepţilor teoriei astronauţilor preistorici? Ei bine, dacă cele mai vechi petroglife înfăţişează animale specifice sfârşitului ultimei mari glaciaţiuni, o practică des întâlnită la popoarele primitive, unele dintre imaginile reprezentate par să nu îşi găsească locul în niciun timp istoric. Cele mai bizare dintre ele înfăţişează creaturi cu aspect uman, îmbrăcate aidoma astronauţilor. Frapante sunt căştile de pe capul siluetelor, prevăzute cu antene, la fel ca şi impresia că personajele par să leviteze sau să zboare. Şi totuşi, testele au arătat, fără putinţă de tăgadă, că imaginile au o vechime de circa 10 milenii.
Şi dacă imaginile rămase fără o explicaţie plauzibilă de la Val Camonica vi se par ciudate, să ne oprim puţin asupra unor petroglife similare, descoperite, de această dată, în Australia. Membrii tribului aborigen Mowanjum susţin că strămoşii lor sunt creatorii bizarelor imagini rupestre. Nici ei nu ştiu, însă, cu exactitate ce anume au vrut să reprezinte aceştia atunci când au creat respectivele imagini. Este cât se poate de evident că în imagini apar capetele unor creaturi umanoide, cu ochi mari şi oblici, fără gură, şi cu cranii perfect sferice, o înfăţişare aproape identică cu cea în care sunt reprezentaţi extratereştrii din zilele noastre. Scepticii susţin că datorită practicii anuale de revopsire a imaginilor, originalul s-a pierdut de multă vreme, şi nimeni nu mai poate şti ce anume a fost gravat pe pereţii de la Wondjina. Mai mult, ei sunt convinşi că este vorba de zeităţi ale ploii şi nicidecum de entităţi extraterestre. Dar cum nici oamenii de ştiinţă şi nici ufologii împătimiţi nu au putut oferi o ipoteză care să mulţumească pe toată lumea, suspiciunile asupra picturilor străvechi continuă să înflăcăreze spiritele şi să genereze dispute aprinse.
Sistemul solar sumerian
Teoriile general acceptate astăzi, despre cunoştinţele de astronomie ale sumerienilor, spun că aceştia remarcaseră, încă de la începuturi, prezenţa pe bolta cerească a celor cinci planete vizibile cu ochiul liber: Venus, Saturn, Jupiter, Mercur şi Marte, cele care, alături de Soare şi Luna, vor da, în majoritatea culturilor lumii, sistemul săptămânal de şapte zile.
Şi cu toate acestea, descoperirea unei plăcuţe de lut sumeriene, celebra VA-243, aflată în prezent la Muzeul de Istorie din Berlin, a şocat lumea oamenilor de ştiinţă. Nu numai că sistemul solar, gravat în detaliu, arată toate planetele cunoscute astăzi (inclusiv Pluto), ba mai mult, alături de cele 11 corpuri cereşti recunoscute astăzi - Soarele, Luna, Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi Pluto - apare reprezentată, la o distanţă considerabilă, o altă planetă, numită în mediile academice, şi nu numai, Planeta X sau Nibiru.
Unii cercetători sunt, însă, sceptici cu privire la desenul sumerian, a cărui autenticitate, de altfel, se află dincolo de orice bănuială. Conform acestora, desenul nu ar reprezenta sistemul solar ci, mai degrabă, ar fi simbolul Zeului Soare, înconjurat de stele. Şi totuşi, aşezarea respectivelor stele/planete, identică cu cea a planetelor din sistemul solar, lasă loc, pe mai departe, speculaţiilor de orice natură.
Misterul se adânceşte în momentul în care descoperim că în religia sumeriană existau 12 zeităţi majore, număr identic cu cel al corpurilor cereşti de pe VA-243, zeităţi numite în limbajul akkadian drept Anunnaki (Cei de sânge regal). Mai mult, sumerienii credeau că originea zeităţilor lor se află în spaţiu, mai precis pe enigmatica Planeta X, acolo de unde aceştia coborau pe Terra pentru a crea din lut primii oameni, într-un loc numit E-den (legătură mai mult decât evidentă cu mitul biblic al creaţiei). De altfel, zeul creator al oamenilor, Marduk, era asociat în religia sumeriană cu Nibiru, planetă considerată a fi, pe de o parte, Jupiter sau, pe de altă parte, ipotetica planetă reprezentată pe plăcuţa de lut.
Aşa cum era de aşteptat, teoriile pseudo-ştiinţifice cu privire la eventuale influenţe din spaţiul extrasolar în apariţia umanităţii pe Terra nu au întârziat să apară, Zecharia Sitchin, Erik von Daniken sau Ludvik Soucek fiind doar câţiva dintre autorii care au văzut în mitologia sumeriană o veritabilă descriere a creaţiei de sorginte extraterestră.
Extratereştrii în străvechiul Irak?
Istoria omenirii începe, practic, cu sumerienii. Ei sunt cei care au făcut trecerea de la preistorie către istorie, prin inventarea scrisului şi menţionarea, în premieră, a tuturor cunoştinţelor şi credinţelor pe care le aveau. Chiar dacă s-a dovedit că în Orientul Mijlociu au existat oraşe locuite permanent de peste 10.000 de ani (vezi cazul Ierihonului sau al Damascului), majoritatea istoricilor consideră Sumerul drept prima mare civilizaţie a lumii. Şi dacă invenţiile enigmaticilor sumerieni depăşeau cu mult cunoştinţele şi tehnologia vremii, punând bazele culturilor ce aveau să le urmeze, o parte însemnată a moştenirii lor nu îşi găseşte nici astăzi explicaţia în rândul oamenilor de ştiinţă. În schimb, izvoarele scrise ale strămoşilor irakienilor de astăzi au o explicaţie pentru acest salt tehnologic fără precedent, o explicaţie care, însă, nu poate decât să frapeze.
Un preot sumerian, pe nume Berossus, menţiona că zeii au fost cei care i-au învăţat pe oameni cum să se ridice de la stadiul de animale şi cum să deprindă tainele ştiinţelor. Berossus scria că în urmă cu peste 8 milenii, un amfibian, Oannes, ar fi ieşit din apele Golfului Persic şi le-ar fi vorbit oamenilor despre matematică, medicină, astronomie, politică, etică şi drept, punând bazele marii civilizaţii sumeriene. Oannes a fost descris ca o creatură cu trup de peşte dar care, pe lângă trăsăturile ihtiomorfe, prezenta şi un cap uman şi membre identice cu cele ale oamenilor. De fiecare dată, la înserat, Oannes se retrăgea în mare, acolo unde se odihnea, pentru a reveni în zorii zilei următoare şi a-şi relua misiunea. Să fie doar o întâmplare faptul că sumerienii ştiau că planetele orbitează în jurul Soarelui, şi asta cu milenii bune înaintea Renaşterii, şi că matematicienii lor foloseau numere formate din 15 cifre, pe când în epoca de aur a ştiinţelor din Grecia Antică, matematicienii eleni nu ştiau să numere mai mult de 10.000?
Maşinile moderne din cel mai vechi templu egiptean
Puţine locuri au fost atât de venerate de către vechii egipteni precum străvechiul oraş Abydos. Centru al credinţelor egiptene şi loc de pelerinaj vreme de mii de ani, Abydos era considerat de către locuitorii Egiptului antic drept locul în care se află cea mai de preţ relicvă a religiei lor, capul lui Osiris. Teoria general acceptată este aceea că Abydos a fost întemeiat de faraonii predinastici, aşa numiţii „faraoni din dinastia zero”. Cu toate acestea, templele şi mormintele deja existente în perioada respectivă arată că oraşul ar putea avea o vechime mult mai mare. Monumentul este impresionant atât prin grandoarea construcţiei, cât şi prin modul de decorare oarecum atipic faţă de alte temple egiptene. Basoreliefurile şi gravurile sunt de o acurateţe senzaţională, unele dintre ele păstrându-şi până astăzi culorile originale.
Şi totuşi, celebritatea templului a atins apogeul de abia în ultimii zece ani, atunci când un eveniment avea să uimească lumea oamenilor de ştiinţă şi să înflăcăreze imaginaţia multora dintre ei. Datorită infiltraţiilor, templul se pare că a fost inundat de mai multe ori de apele Nilului, o parte a inscripţiilor hieroglifice de pe frontispiciul unei coloane s-a desprins, scoţând la iveală o gravură mai veche. Martorii au fost şocaţi de ceea ce au văzut, multora dintre ei nevenindu-le să creadă că aşa ceva este posibil. Gravura din spatele hieroglifelor reprezenta în detaliu ...un elicopter, un submarin, şi două maşini de zbor. Imediat s-a făcut trimitere şi la alte inscripţii misterioase care, după cum afirmă adepţii existenţei OZN-urilor, ar reprezenta tehnologii mult mai apropiate de epoca modernă sau de cea futuristă decât de cea a Egiptului antic.
Deşi le-au confirmat originalitatea, istoricii cred totuşi că desenele nu reprezintă altceva decât rezultatul unor rescrieri ale hieroglifelor iniţiale, aceasta fiind o practică des întâlnită în Egiptul antic. Ei au identificat trei straturi de hieroglife suprapuse care datează atât din perioada lui Seti I, cât şi din cea a lui Ramses al II-lea. Explicaţia pe care o dau aceştia este că prima inscripţie a fost acoperită cu tencuială, celelalte două care i-au urmat fiind săpate în piatră deasupra acesteia. În momentul în care tencuiala s-a prăbuşit, suprapunerea celor trei gravuri a creat iluzia unor maşini moderne, o explicaţie care, evident, nu a fost suficientă pentru adepţii teoriei astronauţilor antici.
Vimana - maşinile zburătoare din scrierile sanscrite
Vimana nu mai este de multă vreme un termen necunoscut oamenilor de ştiinţă şi, mai ales, pasionaţilor de studii indice şi de ufologie. Este termenul prin care sunt desemnate bizare maşinării zburătoare, numite de străvechii locuitori ai Indiei "carele zeilor". Nu numai că menţiuni ale lor apar atât în Vede cât şi în Ramayana, dar autorii antici au lăsat inclusiv instrucţiuni de construire şi folosire a lor. Mai mult, în Mahabharata, o astfel de maşinărie zburătoare este descrisă ca un veritabil avion de luptă capabil să se facă invizibil şi să lanseze o armă distrugătoare, Săgeata lui Indra, a cărei explozie pare similară cu cea a unei bombe atomice.
Chiar dacă multe dintre vechile texte sanscrite încă îşi aşteaptă traducerea, informaţiile obţinute până în prezent din Vede, Ramayana sau Mahabharata dovedesc o înaltă cunoaştere a aerodinamicii şi a fizicii de către autorii acestor lucrări monumentale. Nu trebuie uitate nici măsurile de prim ajutor recomandate în aceste opere celor care au scăpat de săgeată lui Indra. Oamenilor afectaţi de uriaşul val de căldură li se recomandă să îşi lepede hainele şi armele şi să se îmbăieze cât mai repede, măsuri de prin ajutor recomandate astăzi supravieţuitorilor unui cataclism nuclear. Iar pentru a vă face o idee asupra amplorii acestor detalii bizare, trebuie menţionat că toate textele au fost scrise cu sute sau chiar mii de ani înainte de Hristos.
Dogu - bizarele statuete nepământene din Japonia
Dogu este denumirea unor statuete de mici dimensiuni, cu vârste cuprinse între 16.000 şi 2.400 de ani, descoperite în estul Japoniei. Aspectul lor neobişnuit le-a făcut cu atât mai interesante în ochii oamenilor de ştiinţă, cu cât vechimea lor nu implică şi cunoştinţele unor detalii vestimentare aşa cum sunt cele ale statuetelor în cauză, asta ca să nu mai pomenim de fizionomia ce aminteşte de extratereştrii descrişi în secolul XX.
Unele dintre ele prezintă costume complexe, de care par ataşate tuburi sau furtunuri, iar pe faţă poartă ochelari care acoperă ochi uriaşi oblici - o imagine asociată imediat cu cea a extratereştrilor sau, măcar, cu cea a astronauţilor din zilele noastre. Ca misterul să fie şi mai adânc, nimeni nu poate spune cu exactitate care a fost scopul lor, deşi au fost scoase la lumină peste 15.000 de astfel de statuete. O altă bizarerie este acea că statuetele Dogu, în marea lor majoritate, au membrele inferioare distruse, în timp ce mâinile par foarte mult reduse în comparaţie cu dimensiunile craniului sau ale trupului.
„Harta lui Dumnezeu” - un mister de 120 de milioane de ani
Atunci când, în anul 1995, profesorul de matematică şi fizică din cadrul Universităţii de stat Bashkir din Rusia, Aleksandr Chuvyrov, a întreprins un larg studiu cu privire la migraţia străvechilor chinezi către Siberia şi Urali, acesta a intrat în posesia unei misterioase pietre gravate, descoperită în secolul al XVIII-lea de ţăranii din satul Chandar din sudul Uralilor. Iniţial, profesorul rus a crezut că este vorba de o străveche harta chineză a locurilor, dar ceea ce a descoperit pe parcurs avea să dea naştere unuia dintre cele mai mari mistere actuale. Studii amănunţite ale pietrei au revelat faptul că este, într-adevăr, vorba de o hartă, şi încă una extrem de exactă a canionului Ufa şi a râurilor Belya, Ufimka şi Sutolka. Mai mult, pe harta apar reprezentări ale unui uriaş complex de irigaţii, complex format din 12 baraje, fiecare larg de circa 400 de metri şi lung de 10 kilometri. Impropriu să mai spunem că astfel de construcţii nu au fost nicicând menţionate în analele istoriei cunoscute.
Atunci când au încercat să dateze vârsta hârtii, oamenii de ştiinţă au identificat două tipuri de scoici preistorice impregnate în piatră (Navicopsina munitus şi Ecculiomphalus Princeps). Prima a trăit în urmă cu circa 500 de milioane de ani, în timp ce a două ar fi dispărut în urmă cu cel puţin 120 de milioane de ani. Pe lângă toate acestea, modul extrem de delicat în care piatra a fost gravată indică o tehnologie avansată, iar marginile rupte ale acesteia i-a determinat pe cercetători să creadă că, în fapt, este vorba de o hartă mult mai amplă, probabil o hartă a întregului Pământ. Se estimează că în sudul Uralilor ar există cel puţin 300 de astfel de fragmente încă nedescoperite.
Scuturile de foc ale lui Charlemagne
Mărturii bizare ale unor creaturi sau obiecte zburătoare neidentificate nu vin numai din Antichitate sau din timpurile moderne. Una dintre cele mai frapante şi mai misterioase mărturii vine din anul 776 d.Hr., la opt ani după încoronarea lui Carol cel Mare, în timpul unei asediu al saxonilor asupra castelului Sigiburg din Franţa. Evenimentul a fost menţionat în Annales Laurissenses, unul dintre cele mai importante documente medievale privind domnia lui Charlemagne şi a rămas, până astăzi, fără nicio explicaţie plauzibilă. Ce s-a întâmplat atunci?
Profitând de lipsa împăratului Carol cel Mare, aflat în război cu cetăţile italiene, trupele saxone au asediat Sigiburg cu intenţia de a-l recuceri de sub ocupaţia francă. Deşi sorţii înclinau de partea saxonilor, un fenomen misterios a oprit atacul şi a determinat retragerea atacatorilor. Martorii declară că, la un moment dat, pe cer şi-au făcut apariţia mai multe discuri luminoase, pe care localnicii le-au numit scuturi de foc şi care, din relatările aceloraşi martori oculari, reiese că pluteau deasupra bisericii din cetate. Înspăimântaţi, saxonii au aruncat armele şi s-au retras în dezordine, convinşi fiind că au asistat la o manifestare a forţei divine.
