A desăvârşit o operă remarcabilă în stilul Renaşterii italiene, printre cele mai celebre lucrări ale sale numărându-se picturile de pe plafonul Capelei Sixtine de la Vatican şi cele de deasupra altarului, având ca temă ''Judecata de Apoi'', dar şi statuile ''David'' şi ''Pieta''.
Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni s-a născut la 6 martie 1475, la Caprese, în regiunea italiană Toscana, fiind al doilea dintre cei cinci fraţi, dar la scurtă vreme familia s-a mutat la Florenţa. Mama sa a murit tânără, când Michelangelo nu avea decât şase ani. Copilăria sa a fost lipsită de afecţiune, iar artistul avea să păstreze pentru toată viaţă o expresie tristă, taciturnă, manifestând neîncredere faţă de semenii săi. Tatăl nu l-a încurajat să-şi urmeze vocaţia artistică, dar l-a trimis la şcoala lui Francesco Galeota din Urbino, care preda gramatică, unde a aprofundat principiile latinei. Michelangelo îşi petrecea însă mare parte din timp în bisericile din apropiere, unde observa atent picturile, apoi le reproducea pe hârtie.
La şcoală s-a împrietenit cu un coleg, Francesco Granacci, care studia arta picturii şi care l-a încurajat să-şi urmeze visul. Acesta l-a prezentat pictorului Domenico Ghirlandaio, iar la vârsta de 13 ani, Michelangelo era ucenicul cunoscutului pictor florentin. Nu a petrecut aici decât un an, pentru că, la recomandarea lui Ghirlandaio, a avut şansa să se mute la palatul lui Lorenzo de Medici, conducătorul Republicii Florentine, cunoscut îndrumător al savanţilor, artiştilor şi poeţilor. De aici a avut acces la elita socială a Florenţei şi a studiat sculptura clasică cu renumitul Bertoldo di Giovanni. De asemenea, a primit permisiunea din partea Bisericii Catolice să aprofundeze anatomia pe cadavre, ceea ce a avut, însă, consecinţe nefaste asupra sănătăţii sale. Aceste observaţii, însă, au contribuit la ceea ce avea să devină un stil distinct al lui Michelangelo, caracterizat prin precizia cu care reproducea trupurile personajelor, dar şi prin frumuseţea aproape lirică a acestora. Sculpturile ''Bătălia centaurilor'' şi ''Madona pe trepte'' sunt o dovadă a talentului de care dădea dovadă încă de la vârsta de 16 ani. Aceste două opere de debut, însă, ilustrează şi un alt aspect, descris de Michelangelo însuşi în jurnalul personal: ''Încă de la vârsta de 16 ani, mintea mea era un câmp de luptă: dragostea pentru frumuseţea păgână, nuditatea masculină, în contradicţie cu credinţa mea. O polaritate de teme şi de forme... o latură spirituală, cealaltă pământească (...)''.
După moartea lui Lorenzo de Medici, în anul 1492, Florenţa a fost măcinată de conflicte politice, iar Michelangelo s-a refugiat la Bologna, unde şi-a continuat studiile. S-a întors la Florenţa în 1495, iar în 1498 a plecat la Roma, unde a examinat îndeaproape statui clasice şi ruinele romane. Aici şi-a desăvârşit prima sculptură la scară mare, statuia lui Bachus. Cam în aceeaşi perioadă, realizează sculptura ''Pieta'' (1498-1500), care o înfăţişează pe Fecioara Maria ţinând în braţe trupul neînsufleţit al lui Iisus.
Statuia se află în prezent în Bazilica Sf. Petru de la Vatican. Este una dintre capodoperele lumii artistice, realizată de Michelangelo înainte de a împlini 25 de ani, dintr-un singur bloc de marmură de Carrara. La doar câteva zile după ce a fost amplasată în Bazilica Sf. Petru, s-au auzit nişte zvonuri conform cărora impresionanta lucrare nu i-ar fi aparţinut lui Michelangelo, ci sculptorului Christoforo Solari. Într-un acces de furie, artistul a luat un ciocan şi o daltă şi a gravat pe statuie următoarea inscripţie: ''Michel Angelus Bonarotus Florent Facibat'' (Michelangelo Buonarroti, florentinul, a făcut asta). Este singura lucrare pe care a semnat-o vreodată. Ulterior, a regretat acest acces de furie şi a promis să nu-şi mai semneze niciodată operele.
În 1501, Michelangelo a revenit la Florenţa, unde a fost însărcinat să sculpteze o statuie a lui David. Devenise deja un nume de referinţă în arta renascentistă. Lucrarea le mai fusese încredinţată altor doi sculptori, care nu reuşiseră să o ducă la bun sfârşit. Statuia, creată între 1501-1504, dintr-un bloc de marmură albă de Carrara, măsoară 5,17 metri şi îl reprezintă pe eroul biblic David. Amplasată iniţial în faţa clădirii Palazzo Vecchio, în Piazza della Signoria, statuia se află, din 1873, la Galleria dell'Accademia din Florenţa. Cu ''David'', Michelangelo şi-a demonstrat supremaţia în arta renascentistă, îmbinând frumuseţea exterioară cu expresivitatea.
Au urmat o serie de alte proiecte, Michelangelo demonstrându-şi talentul şi în pictură. Pe când încă mai lucra la statuia lui David, i s-a cerut să realizeze o pictură murală la Palazzo Vecchio, pe care niciun alt artist nu reuşise să o ducă la capăt. Acest proiect a deschis calea către ceea ce avea să se dovedească o altă capodoperă a artei universale, Capela Sixtină. În 1508, papa Iulius al II-lea i-a încredinţat lui Michelangelo pictarea plafonului, care iniţial reprezenta un cer albastru cu stele aurii. Executarea acestei lucrări a durat patru ani, între 1508 şi 1512. Proiectul iniţial prevedea pictarea celor 12 Apostoli, dar la final cuprindea peste 300 de chipuri, acoperind mai bine de 500 de metri pătraţi. Artistul a renunţat la toţi ucenicii, acuzându-i de incompetenţă, şi a lucrat de unul singur, depunând un efort istovitor, stând ore în şir pe schele, de cele mai multe ori întins pe spate. Pe parcursul celor patru ani, nu a vrut să o arate nimănui, dezvăluind-o tuturor abia atunci când a fost finalizată, în toamna anului 1512. Frescele, reprezentând scene din ''Geneză'' în culori vii, au fost sfinţite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinţilor, la 31 octombrie 1512. Picturile produc un efect caleidoscopic, având ca punct central ''Crearea lui Adam'', în care degetul lui Dumnezeu atinge degetul unui om. 500 de ani mai târziu, la ceremoniile prilejuite de aniversarea inaugurării Capelei Sixtine, papa Benedict al XVI-lea spunea: ''Cu o intensitate expresivă unică, marele artist îl reprezintă pe Dumnezeul creator, acţiunea lui, puterea lui de a spune cu hotărâre că lumea nu a apărut din întuneric, din hazard, din absurd, ci provine dintr-o inteligenţă, dintr-o libertate, dintr-un act suprem de iubire'' (...) ''Din întâlnirea dintre degetul lui Dumnezeu şi cel al unui om (...), Dumnezeu stabileşte o relaţie nouă cu creaţia Sa''.
Michelangelo a continuat să sculpteze şi să picteze, dar eforturile fizice depuse la pictarea Capelei Sixtine şi-au spus cuvântul. De acum, artistul s-a îndreptat mai mult către arhitectură. A continuat să lucreze la mormântul papei Iulius al II-lea, dar a proiectat şi Capela familiei de Medici şi Biblioteca Laurentină, situată vizavi de Bazilica San Lorenzo din Florenţa, care avea să adăpostească biblioteca familiei de Medici. Proiectarea acestor clădiri reprezintă un moment decisiv în istoria arhitecturii.
În 1534, Michelangelo a părăsit Florenţa pentru totdeauna, din cauza ostilităţii cu care a fost tratat de ducele Alessandro de Medici, dar şi a neînţelegerilor cu concetăţenii săi. S-a mutat la Roma, unde s-a bucurat de aprecierea papei Clement al VII-lea. În 1535, papa Paul al III-lea i-a propus să picteze peretele de est al Capelei Sixtine, cel de deasupra altarului, având ca temă ''Judecata de Apoi''.
Lucrarea a durat şase ani, fiind dezvelită la 31 octombrie 1541, la 29 de ani după inaugurarea frescelor de pe plafonul Capelei. La vremea aceea, era cea mai mare pictură din lume, în ea fiind reprezentat sfârşitul lumii. Tema capătă dimensiuni uriaşe, fresca înfăţişând figuri şi scene impresionante, care reflectă propria reprezentare a artistului, care trecea pe atunci printr-o dureroasă criză de credinţă. În partea superioară a picturii sunt reprezentaţi îngerii, purtând pe braţe stâlpul pe care a fost biciuit Iisus Hristos şi crucea pe care a fost răstignit. În partea centrală, se află Iisus Hristos, înfăţişat cu mâna dreaptă ridicată, într-un gest de osândire a păcătoşilor, iar cu mâna stângă chemându-i la El pe cei binecuvântaţi. Alături de Iisus, este Fecioara Maria. În pictură este reprezentat Sfântul Bartolomeu, care a fost jupuit de viu, chipul său fiind un autoportret al artistului. În partea inferioară este reprezentat un barcagiu, care îi duce pe cei păcătoşi in iad. La inaugurare, autorităţile bisericeşti şi opinia publică au fost uimite la vederea trupurilor goale, iar artistul a fost acuzat de imoralitate şi blasfemie. Ulterior, a fost organizată ''Campania frunzelor de viţă'', pentru acoperirea organelor genitale, acţiune ce a avut loc după moartea lui Michelangelo şi care a fost executată de unul din puţinele sale ajutoare, Daniele da Voltera, în anul 1565. Cu ocazia lucrărilor de restaurare din secolul al XX-lea, aspectul original a fost refăcut în cea mai mare parte.
Michelangelo avea un temperament dificil. Toate biografiile scrise despre el îl prezintă ca pe un personaj intransigent, deseori nepoliticos, taciturn, nesociabil. Era retras, comunica foarte greu cu cei din jur, de aceea se pare că nici nu avea prea mulţi ucenici. Cel mai mare adversar al său a fost, însă, Leonardo da Vinci, care era cu 20 de ani mai în vârstă. În 1538, însă, a cunoscut-o pe poeta Vittoria Colonna, cu care a legat o strânsă prietenie şi pentru care a scris peste 300 de poeme şi sonete.
În 1546, Michelangelo a fost numit arhitect coordonator al Bazilicii Sf. Petru. Construcţia fusese ridicată după planurile arhitectului Donato Bramante, dar lui Michelangelo i se încredinţa forma finală. Deşi trecuse deja de 70 de ani, artistul a primit lucrarea pentru că a considerat-o o datorie şi o misiune încredinţată lui de către Dumnezeu: ''Mulţi consideră - şi eu cred - că am fost desemnat pentru această lucrare de către Dumnezeu. În ciuda vârstei mele înaintate, nu vreau să renunţ; lucrez din dragoste pentru Dumnezeu şi îmi pun toată nădejdea în El.'' De altfel, Michelangelo nu a vrut să primească nicio remuneraţie pentru această sarcină sfântă.
Ultimii ani din viaţă, Michelangelo i-a petrecut în singurătate. Vittoria Colonna şi prietenul său, Luigi del Riccio, muriseră deja, iar în 1556 a murit şi Urbino, cel care îl servise ani de zile cu devotament. În ultimele săptămâni de viaţă a lucrat la ultima sa sculptură, ''Pieta Rondanini''. Pentru că prefera liniştea şi singurătatea, lucra numai noaptea. Aşa cum obişnuise şi în trecut, îşi făcuse o cască pe care fixase o lumânare. Astfel, putea să lucreze la lumina lumânării, având mâinile libere.
Michelangelo a murit la 18 februarie 1564, în locuinţa sa din Roma, cu doar câteva săptămâni înainte de a împlini 89 de ani. Trupul său a fost aşezat într-un sarcofag, la Biserica Santi Apostoli (Sfinţii Apostoli), dar câteva zile mai târziu, nepotul său, Lionardo Buonarroti, l-a mutat la Florenţa, în Bazilica Santa Croce (Sfânta Cruce), acolo unde artistul însuşi dorise să fie înmormântat.
Spre deosebire de mulţi alţi artişti, Michelangelo Buonarroti s-a bucurat de faimă şi de recunoaşterea măiestriei sale încă din timpul vieţii. Numele său a rămas un simbol al artei universale până în zilele noastre, reprezentativ pentru perioada Renaşterii. Testamentul său a fost cât se poate simplu, spunând: ''Las sufletul meu Domnului, trupul - pământului şi toate bunurile materiale - rudelor celor mai apropiate''.
