Comorile străvechi uitate de istorie
Madagascar este recunoscut ca unul dintre cele mai diverse locuri de pe planetă, din punct de vedere biologic. În timp ce insula, de dimensiunile Californiei, reprezintă doar 0,4% din totalul suprafaţei uscate a Pământului, numeroasele specii de animale şi plante pe care le găzduieşte constituie 4% din totalul tuturor celor de pe planeta noastră. Dintre toate aceste specii, 80% sunt endemice, ceea ce înseamnă că nu se mai găsesc în niciun alt loc. De asemenea, deşi Madagascar ocupă numai 1,9% din regiunea de uscat a Africii, insula este acoperită de mai multe orhidee decât întregul Continent Negru, fiind locul de baştină pentru mai mult de 25% dintre toate plantele Africii. Şi, desigur, aproape 99,9% dintre toate speciile de lemuri se găsesc tot în Madagascar.
Insula îşi datorează diversitatea biologică geologiei. Cu peste 165 milioane de ani în urmă, Madagascar era un platou înconjurat de uscat, fără ieşire la mare, aflat în centrul supercontinentului Gondwana. În acele vremuri, reptile gigant domneau pe Pământ, iar primele plante cu flori şi primele păsări începeau să apară. Gondwana s-a fragmentat apoi treptat, lăsând Madagascarul izolat în Oceanul Indian, populat de multe dintre aceste specii antice. Acestea au intrat în contact cu plante, animale şi oameni care au ajuns într-un fel sau altul pe insulă, creând astfel un melanj magnific, deosebit de oricare altul de pe Terra.
Ce este însă cu spectaculoasa diversitate de rubine şi smaralde pe care le ascund galeriile subterane din Madagascar? O ocheadă rapidă pe harta Gondwanei oferă răspunsul. Înainte de marea fragmentare a masei de uscat, cei mai apropiaţi vecini ai insulei erau estul Africii, sudul Indiei şi Sri Lanka de astăzi. Aceste regiuni reprezintă unele dintre cele mai bogate depozite de pietre preţioase de pe planetă. Madagascar se afla chiar la întretăierea acestor comori naturale. Două regiuni principale unde se exploatează şi se prelucrează pietrele preţioase în Madagascar sunt Ilakaka, în sudul îndepărtat, şi Andilamena, la o zi de condus spre nord faţă de capitala Antananarivo.
Ilakaka – paradisul safirelor
Înainte de descoperirea safirelor în octombrie 1998, Ilakaka era doar un punct pe drum. Astăzi, el reprezintă centrul universului madagascarean al safirelor. Accesul este posibil printr-un drum de două zile la volan dinspre sudul capitalei. Deoarece această zonă are graniţă şi se întinde în parcul Naţional Isalo, îngrijorările de natură ecologistă au complicat situaţia exploatărilor.
Zona minieră Ilakaka este uriaşă, acoperind, probabil, peste 4.000 de kilometri pătraţi. Această suprafaţă include localităţile Ilakaka, Sakaraha, Manambo, Voavoa, Fotiyola, Andanolava şi Murarano. În prezent, cea mai prolifică activitate minieră are loc în sudul autostrăzii dintre Ilakaka şi Sakaraha, dar exploatări de aceeaşi natură au loc de-a lungul unei întregi centuri, pe distanţa dintre cele două localităţi. Cantităţi enorme de safire roz, albastre, violet, portocalii, galbene şi incolore sunt produse aici. În timp ce Ilakaka este faimoasă pentru producţia sa prodigioasă de safire roz, şi unele exemple extrem de rafinate de safire albastre pot fi descoperite aici. De asemenea, safirul de tip geodă din această regiune răspunde bine tratamentului termic.
Cele mai multe safire din Ilakaka se disting printr-un număr mare de băşici interioare din zirconiu, care apar izolat sau în ciorchini. Materialul dur este netezit sau îndepărtat de apă, prezentând puţine urme ale formei originale a cristalului. Majoritatea pietricelelor tind să aibă sub o carată după tăiere, dar şi pietre mai mari sunt, ocazional, descoperite. Pietrele preţioase tăiate care să aibă peste cinci carate sunt, în general, rare.
Desigur, vizitarea localităţilor miniere ale Lumii a Treia se dovedeşte adesea "o treabă murdară", unde condiţiile de acomodare sunt primitive, iar calitatea mâncării lasă de dorit. Totuşi, lângă Ilakaka, cu plăcută surprindere va fi descoperit de vizitatori Relais de la Reine, o staţiune ca o... bijuterie. Concepută ca popas intermediar pe drumul dintre Tulear şi Fianarantsoa, Relais de la Reine a fost construită la intrarea în Parcul Naţional Isalo cu mult înainte ca safirele să fie descoperite în Ilakaka.
Vizitatorul îşi poate petrece dimineaţa plimbându-se încoace şi încolo, de-a lungul unor drumuri aride spre mine îndepărtate, pentru a-şi petrece apoi după-amiaza, relaxant, la Relais de la Reine, unde se va bucura de vinurile fine şi de preparatele rafinate ale bucătăriei franceze. Este o plăcere simplă, care trebuie experimentată la prima mână.
Apologie pentru Africa
Călătorind prin Madagascar, vezi oameni şi regiuni care te obligă să îţi pui întrebarea, deja existenţială, "cum se face că unele locuri sunt atât de prospere şi cu oameni atât de fericiţi, iar altele aşa sărace şi triste?". Răspunsul ar putea fi: geografia. Aliniamentul est-vest al unor continente, versus cel nord-sud al altora a jucat, probabil, un rol important în determinarea bogăţiei naţiunilor.
În timp ce dovezile fosile sugerează că originile tuturor oamenilor se află în Africa, de unde s-au răspândit apoi în toată lumea, doar anumite regiuni s-au dezvoltat. Responsabilă este vremea. Eurasia, cu marea sa expansiune latitudinală (est-vest), le-a permis oamenilor să călătorească pe distanţe uriaşe, împărtăşindu-şi atât culturile agricole, cât şi ideile şi bolile. Acest transfer într-o "piscină" geografică, genetică şi intelectuală, de-a lungul a mii de ani de istorie umană, a produs oameni cu avantaje în surplus atunci când s-au mutat în alte părţi de lume.
Geografia le-a permis societăţilor europene şi asiatice nu doar să dezvolte tehnologii superioare, dar şi o rezistenţă superioară la boli. În contrast cu Europa şi Asia, Africa, Americile şi chiar Australia se desfăşoară mai ales longitudinal (nord-sud), de-a lungul unor zone climatice foarte diferite, făcând călătoria în teritoriu dificilă pentru oameni, culturi şi animale. Acest lucru a restricţionat întinderea populaţiilor umane, limitându-le accesul la idei şi invenţii străine şi transformându-le în ţinte uşoare atunci când au intrat în contact cu „armele, microbii şi oţelul eurasiatic”. Această teorie, aparţinându-i omului de ştiinţă Jared Diamond, oferă o posibilă explicaţie a faptului că Madagascar, la numai 400 kilometri de Africa, a fost iniţial populată nu de africani, ci de marinari polinezieni, care au călătorit peste 6.400 de kilometri pentru a ajunge pe insulă.
Andilamena - Goana după Aur
Micuţul oraş Andilamena se află, faţă de capitala Madagascarului, la o distanţă de aproximativ o zi de condus. În acest loc, zăcămintele de rubin şi de safir sunt cunoscute de peste cincisprezece ani, dar numai recent a devenit posibilă exploatarea lor. Satul minier principal, Moramanga, este amplasat la o zi de mers spre nord-estul oraşului. Cererea din Thailanda pentru rubine de calitate joasă care să poată fi îmbunătăţite prin umplerea crăpăturilor cu sticlă a motivat în bună măsură activitatea curentă la mina de aici. Un alt punct minier din zonă, Andrbabe, este recunoscut pentru safir. Vizitarea minelor de pe raza oraşului Andilamena presupune permise speciale, a căror obţinere poate dura o zi întreagă. În general, turiştii sunt asistaţi de cel puţin doi poliţişti atunci când abordează aceste locuri, deoarece jafurile se întâmplă des şi chiar crime au loc.
Exceptând regiunea Ilakak-Sakaraha, de departe cea mai intensă activitate minieră din Madagascar are loc pe dealurile din jurul Moramangăi. Traseul până aici implică aproximativ o oră de mers cu maşina, combinată cu mers pe jos prin junglă şi parcurs ape cu barca. Cu puţin noroc, cel care părăseşte Andilamen dimineaţa devreme, are şanse să fie în Moramanga până la căderea nopţii. Desigur, în mod normal, drumul poate dura şi două zile. Muşte tse-tse şi şobolani mari pot fi întâlniţi în această aventură, nelipsită de traversarea unor mari noroaie.
Odată ajuns în Moramanga, turistului i se va desfăşura sub priviri o vale de dimensiuni apreciabile, cu o mulţime de corturi şi colibe îngrămădite haotic una în cealaltă, prin tot luminişul lăsat de lipsă din acel loc a vegetaţiei, ca un fel de şarpe maroniu uriaş care se târăşte prin junglă. Peisajul pare desprins fix din marea goană americană după aur... doar că este întâlnit în junglă. Astăzi, aproximativ 15 - 20.000 de oameni sapă după rubin şi safir prin dealuri, pe fundurile râurilor şi pe vârfurile munţilor. Sapă chiar şi câmpurile inundate ale oraşului. Literalmente, aici mii de mineri trăiesc şi muncesc unii peste ceilalţi.
Andrebabe – tărâmul vrăjitorilor pigmei
O zi de mers la sud de Andilamena îi dezvăluie călătorului o mică tabără din inima junglei, la Andrebabe, unde se dezgroapă safire de înaltă calitate. Locul este, se pare, mina de safir din centrul Insulei "de la capătul Universului". Se spune că zona a fost populată de pigmei, oameni descendenţi din primii locuitori ai Madagascarului. Se mai zice şi că erau vrăjitori, oameni cu abilitatea de a apărea şi a dispărea după voie. Cei care vor să viziteze acest spaţiu sunt avertizaţi să fie extrem de atenţi la "fady", unul dintre cele mai curioase obiceiuri din Madagascar. În traducere aproximativă "tabu", termenul caracterizează, pe înţelesul nostru, superstiţiile şi obiceiurile localnicilor.
În timp ce unele "fady" sunt distructive (în trecut, gemenii erau uneori ucişi sau abandonaţi), altele sunt benefice - cum ar fi interdicţia uciderii anumitor animale sau a perturbării zonelor dimprejurul mormintelor. Obiceiurile "fady" variază de la o regiune la alta, chiar de la o familie la alta, având, în final, bază individuală. Acest lucru face cumva problematică introspecţia călătorului străin prin aceste locuri, deoarece nu poate şti niciodată ce este bine sau rău să facă. Drumeţii sunt instruiţi expres de autorităţi să respecte absolut toate "fady"..., dar trebuie să le şi cunoască pentru a face asta. Se pare că cele mai importante măsuri de luat includ eliminarea culorii roşii din ţinută, a uciderii de animale şi a muncii în anumite zile ale săptămânii.
Drumul spre Andrebabe este sinuos şi ceţos, iar din pădurea tropicală apropiată răzbat constant zgomote bizare. Poate de la lemuri, sau poate sunt cântecele tărăgănate ale vrăjitorilor retraşi.
În mare, cam aceasta este insula Madagascar: minele deşertice din Ilakaka, junglă şi râul din jurul aşezării Moamanga, Andrebabe, cele mai pure safire şi rubine din lume. Şi lemuri. Alte locuri de pe insulă unde se exploatează preţioasele pietre sunt Andranondambo, nordul îndepărtat, Vatomandry şi Ambohiamandroso. Se pare că prima menţiune a bogăţiilor din Madagascar a fost făcută de căpitanul francez Jean Fonteneau (sau Jean Alphonse), care pretindea că a găsit acolo pietre preţioase în 1547. Până în 1658, Etienne de Facourt vorbea deja despre topaz, acvamarin, smarald, rubin şi safir cum că s-ar găsi pe insulă. Dar toate au fost uitate cu totul până la începutul anilor '90, când interesul pentru bogăţia Madagascarului a renăscut.
Madagascar este recunoscut ca unul dintre cele mai diverse locuri de pe planetă, din punct de vedere biologic. În timp ce insula, de dimensiunile Californiei, reprezintă doar 0,4% din totalul suprafaţei uscate a Pământului, numeroasele specii de animale şi plante pe care le găzduieşte constituie 4% din totalul tuturor celor de pe planeta noastră. Dintre toate aceste specii, 80% sunt endemice, ceea ce înseamnă că nu se mai găsesc în niciun alt loc. De asemenea, deşi Madagascar ocupă numai 1,9% din regiunea de uscat a Africii, insula este acoperită de mai multe orhidee decât întregul Continent Negru, fiind locul de baştină pentru mai mult de 25% dintre toate plantele Africii. Şi, desigur, aproape 99,9% dintre toate speciile de lemuri se găsesc tot în Madagascar.
Insula îşi datorează diversitatea biologică geologiei. Cu peste 165 milioane de ani în urmă, Madagascar era un platou înconjurat de uscat, fără ieşire la mare, aflat în centrul supercontinentului Gondwana. În acele vremuri, reptile gigant domneau pe Pământ, iar primele plante cu flori şi primele păsări începeau să apară. Gondwana s-a fragmentat apoi treptat, lăsând Madagascarul izolat în Oceanul Indian, populat de multe dintre aceste specii antice. Acestea au intrat în contact cu plante, animale şi oameni care au ajuns într-un fel sau altul pe insulă, creând astfel un melanj magnific, deosebit de oricare altul de pe Terra.
Ce este însă cu spectaculoasa diversitate de rubine şi smaralde pe care le ascund galeriile subterane din Madagascar? O ocheadă rapidă pe harta Gondwanei oferă răspunsul. Înainte de marea fragmentare a masei de uscat, cei mai apropiaţi vecini ai insulei erau estul Africii, sudul Indiei şi Sri Lanka de astăzi. Aceste regiuni reprezintă unele dintre cele mai bogate depozite de pietre preţioase de pe planetă. Madagascar se afla chiar la întretăierea acestor comori naturale. Două regiuni principale unde se exploatează şi se prelucrează pietrele preţioase în Madagascar sunt Ilakaka, în sudul îndepărtat, şi Andilamena, la o zi de condus spre nord faţă de capitala Antananarivo.
Ilakaka – paradisul safirelor
Înainte de descoperirea safirelor în octombrie 1998, Ilakaka era doar un punct pe drum. Astăzi, el reprezintă centrul universului madagascarean al safirelor. Accesul este posibil printr-un drum de două zile la volan dinspre sudul capitalei. Deoarece această zonă are graniţă şi se întinde în parcul Naţional Isalo, îngrijorările de natură ecologistă au complicat situaţia exploatărilor.
Zona minieră Ilakaka este uriaşă, acoperind, probabil, peste 4.000 de kilometri pătraţi. Această suprafaţă include localităţile Ilakaka, Sakaraha, Manambo, Voavoa, Fotiyola, Andanolava şi Murarano. În prezent, cea mai prolifică activitate minieră are loc în sudul autostrăzii dintre Ilakaka şi Sakaraha, dar exploatări de aceeaşi natură au loc de-a lungul unei întregi centuri, pe distanţa dintre cele două localităţi. Cantităţi enorme de safire roz, albastre, violet, portocalii, galbene şi incolore sunt produse aici. În timp ce Ilakaka este faimoasă pentru producţia sa prodigioasă de safire roz, şi unele exemple extrem de rafinate de safire albastre pot fi descoperite aici. De asemenea, safirul de tip geodă din această regiune răspunde bine tratamentului termic.
Cele mai multe safire din Ilakaka se disting printr-un număr mare de băşici interioare din zirconiu, care apar izolat sau în ciorchini. Materialul dur este netezit sau îndepărtat de apă, prezentând puţine urme ale formei originale a cristalului. Majoritatea pietricelelor tind să aibă sub o carată după tăiere, dar şi pietre mai mari sunt, ocazional, descoperite. Pietrele preţioase tăiate care să aibă peste cinci carate sunt, în general, rare.
Desigur, vizitarea localităţilor miniere ale Lumii a Treia se dovedeşte adesea "o treabă murdară", unde condiţiile de acomodare sunt primitive, iar calitatea mâncării lasă de dorit. Totuşi, lângă Ilakaka, cu plăcută surprindere va fi descoperit de vizitatori Relais de la Reine, o staţiune ca o... bijuterie. Concepută ca popas intermediar pe drumul dintre Tulear şi Fianarantsoa, Relais de la Reine a fost construită la intrarea în Parcul Naţional Isalo cu mult înainte ca safirele să fie descoperite în Ilakaka.
Vizitatorul îşi poate petrece dimineaţa plimbându-se încoace şi încolo, de-a lungul unor drumuri aride spre mine îndepărtate, pentru a-şi petrece apoi după-amiaza, relaxant, la Relais de la Reine, unde se va bucura de vinurile fine şi de preparatele rafinate ale bucătăriei franceze. Este o plăcere simplă, care trebuie experimentată la prima mână.
Apologie pentru Africa
Călătorind prin Madagascar, vezi oameni şi regiuni care te obligă să îţi pui întrebarea, deja existenţială, "cum se face că unele locuri sunt atât de prospere şi cu oameni atât de fericiţi, iar altele aşa sărace şi triste?". Răspunsul ar putea fi: geografia. Aliniamentul est-vest al unor continente, versus cel nord-sud al altora a jucat, probabil, un rol important în determinarea bogăţiei naţiunilor.
În timp ce dovezile fosile sugerează că originile tuturor oamenilor se află în Africa, de unde s-au răspândit apoi în toată lumea, doar anumite regiuni s-au dezvoltat. Responsabilă este vremea. Eurasia, cu marea sa expansiune latitudinală (est-vest), le-a permis oamenilor să călătorească pe distanţe uriaşe, împărtăşindu-şi atât culturile agricole, cât şi ideile şi bolile. Acest transfer într-o "piscină" geografică, genetică şi intelectuală, de-a lungul a mii de ani de istorie umană, a produs oameni cu avantaje în surplus atunci când s-au mutat în alte părţi de lume.
Geografia le-a permis societăţilor europene şi asiatice nu doar să dezvolte tehnologii superioare, dar şi o rezistenţă superioară la boli. În contrast cu Europa şi Asia, Africa, Americile şi chiar Australia se desfăşoară mai ales longitudinal (nord-sud), de-a lungul unor zone climatice foarte diferite, făcând călătoria în teritoriu dificilă pentru oameni, culturi şi animale. Acest lucru a restricţionat întinderea populaţiilor umane, limitându-le accesul la idei şi invenţii străine şi transformându-le în ţinte uşoare atunci când au intrat în contact cu „armele, microbii şi oţelul eurasiatic”. Această teorie, aparţinându-i omului de ştiinţă Jared Diamond, oferă o posibilă explicaţie a faptului că Madagascar, la numai 400 kilometri de Africa, a fost iniţial populată nu de africani, ci de marinari polinezieni, care au călătorit peste 6.400 de kilometri pentru a ajunge pe insulă.
Andilamena - Goana după Aur
Micuţul oraş Andilamena se află, faţă de capitala Madagascarului, la o distanţă de aproximativ o zi de condus. În acest loc, zăcămintele de rubin şi de safir sunt cunoscute de peste cincisprezece ani, dar numai recent a devenit posibilă exploatarea lor. Satul minier principal, Moramanga, este amplasat la o zi de mers spre nord-estul oraşului. Cererea din Thailanda pentru rubine de calitate joasă care să poată fi îmbunătăţite prin umplerea crăpăturilor cu sticlă a motivat în bună măsură activitatea curentă la mina de aici. Un alt punct minier din zonă, Andrbabe, este recunoscut pentru safir. Vizitarea minelor de pe raza oraşului Andilamena presupune permise speciale, a căror obţinere poate dura o zi întreagă. În general, turiştii sunt asistaţi de cel puţin doi poliţişti atunci când abordează aceste locuri, deoarece jafurile se întâmplă des şi chiar crime au loc.
Exceptând regiunea Ilakak-Sakaraha, de departe cea mai intensă activitate minieră din Madagascar are loc pe dealurile din jurul Moramangăi. Traseul până aici implică aproximativ o oră de mers cu maşina, combinată cu mers pe jos prin junglă şi parcurs ape cu barca. Cu puţin noroc, cel care părăseşte Andilamen dimineaţa devreme, are şanse să fie în Moramanga până la căderea nopţii. Desigur, în mod normal, drumul poate dura şi două zile. Muşte tse-tse şi şobolani mari pot fi întâlniţi în această aventură, nelipsită de traversarea unor mari noroaie.
Odată ajuns în Moramanga, turistului i se va desfăşura sub priviri o vale de dimensiuni apreciabile, cu o mulţime de corturi şi colibe îngrămădite haotic una în cealaltă, prin tot luminişul lăsat de lipsă din acel loc a vegetaţiei, ca un fel de şarpe maroniu uriaş care se târăşte prin junglă. Peisajul pare desprins fix din marea goană americană după aur... doar că este întâlnit în junglă. Astăzi, aproximativ 15 - 20.000 de oameni sapă după rubin şi safir prin dealuri, pe fundurile râurilor şi pe vârfurile munţilor. Sapă chiar şi câmpurile inundate ale oraşului. Literalmente, aici mii de mineri trăiesc şi muncesc unii peste ceilalţi.
Andrebabe – tărâmul vrăjitorilor pigmei
O zi de mers la sud de Andilamena îi dezvăluie călătorului o mică tabără din inima junglei, la Andrebabe, unde se dezgroapă safire de înaltă calitate. Locul este, se pare, mina de safir din centrul Insulei "de la capătul Universului". Se spune că zona a fost populată de pigmei, oameni descendenţi din primii locuitori ai Madagascarului. Se mai zice şi că erau vrăjitori, oameni cu abilitatea de a apărea şi a dispărea după voie. Cei care vor să viziteze acest spaţiu sunt avertizaţi să fie extrem de atenţi la "fady", unul dintre cele mai curioase obiceiuri din Madagascar. În traducere aproximativă "tabu", termenul caracterizează, pe înţelesul nostru, superstiţiile şi obiceiurile localnicilor.
În timp ce unele "fady" sunt distructive (în trecut, gemenii erau uneori ucişi sau abandonaţi), altele sunt benefice - cum ar fi interdicţia uciderii anumitor animale sau a perturbării zonelor dimprejurul mormintelor. Obiceiurile "fady" variază de la o regiune la alta, chiar de la o familie la alta, având, în final, bază individuală. Acest lucru face cumva problematică introspecţia călătorului străin prin aceste locuri, deoarece nu poate şti niciodată ce este bine sau rău să facă. Drumeţii sunt instruiţi expres de autorităţi să respecte absolut toate "fady"..., dar trebuie să le şi cunoască pentru a face asta. Se pare că cele mai importante măsuri de luat includ eliminarea culorii roşii din ţinută, a uciderii de animale şi a muncii în anumite zile ale săptămânii.
Drumul spre Andrebabe este sinuos şi ceţos, iar din pădurea tropicală apropiată răzbat constant zgomote bizare. Poate de la lemuri, sau poate sunt cântecele tărăgănate ale vrăjitorilor retraşi.
În mare, cam aceasta este insula Madagascar: minele deşertice din Ilakaka, junglă şi râul din jurul aşezării Moamanga, Andrebabe, cele mai pure safire şi rubine din lume. Şi lemuri. Alte locuri de pe insulă unde se exploatează preţioasele pietre sunt Andranondambo, nordul îndepărtat, Vatomandry şi Ambohiamandroso. Se pare că prima menţiune a bogăţiilor din Madagascar a fost făcută de căpitanul francez Jean Fonteneau (sau Jean Alphonse), care pretindea că a găsit acolo pietre preţioase în 1547. Până în 1658, Etienne de Facourt vorbea deja despre topaz, acvamarin, smarald, rubin şi safir cum că s-ar găsi pe insulă. Dar toate au fost uitate cu totul până la începutul anilor '90, când interesul pentru bogăţia Madagascarului a renăscut.
