La sfârşitul secolului IV e.n., fluviul Dunărea devenise pentru Roma ceea ce portul Calais reprezintă astăzi pentru Europa. Invaziile hoardelor barbare în Imperiul Roman ar putea fi la fel de bine descrise drept migraţii în masă ale refugiaţilor politici sau economici în nordul Europei. Autorităţile romane nu aveau mai multe soluţii pentru acest gen de crize decât au autorităţile din ziua de astăzi, dar se poate presupune totuşi că ei erau mai puţin umani. Faptul că au ales să vândă, de exemplu, carne de câine unor grupuri de azilanţi care reuşiseră să traverseze fluviul, a rămas de notorietate.
Acest moment a fost doar unul dintr-o serie de crize, compromisuri şi conflicte militare care au destabilizat puterea centrală a Imperiului Roman. În partea răsăriteană începea deja să se formeze un stat separat iar soluţiile de aici la criza migraţiei era direcţionarea refugiaţilor spre vest, pentru a pasa altora problema.
Este tentant, aşadar, să ne imaginăm că societatea romană seamănă foarte bine cu cea actuală. Romanii au lansat campanii dezastruoase pentru armatele lor în acele părţi ale lumii unde şi Occidentul de astăzi pare să fi eşuat. Teritoriul Irakului a fost pentru romani un cimitir la fel de mare cum este pentru armetele actuale ale vesticilor. Iar una dintre cele mai mari înfrângeri suportate din partea unei imperiu rival din Orient a avut loc în anul 53 î.e.n. în zona graniţei actuale dintre Siria şi Turcia. Şi, ca o prefigurare nefastă a tacticilor folosite astăzi de Statul Islamic, comandantul roman a fost decapitat. Capul acestuia a fost folosit apoi de inamic ca element de scenografie pentru piesa lui Euripide „Bacantele” – în care capul regelui Tebei, Penteu, decapitat de mama sa, are un macabru rol principal.
Pe teritoriul Italiei, viaţa romanilor era caracterizată de asemenea de aspecte care ne sunt familiare. Traiul într-o capitală care a reprezentat până în secolul XIX cea mai mare aglomerare urbană din Vest ridica tot felul de probleme: de la ambuteiajele în trafic (care erau rezolvate de o lege ce interzicea accesul vehiculelor grele în oraş pe timpul zilei, fapt ce a dus la crearea unui zgomot infernal noaptea), la probleme legate de planificare urbană (cât de înalte să fie construcţiile şi din ce materiale să fie realizate pentru a fi protejate de incendii). Clasa politică era ocupată cu scandaluri privind împărţirea banului public sau cu oficialii care umblau după privilegii. Nenumărate legi care încercau să împiedice demnitarii să-şi umple propriile buzunare au fost sortite eşecului. Însuşi faimosul politican, poet, filosof şi orator Marcus Tullius Cicero a plecat cu o mică avere dintr-una din misiunile sale în străinătate, spunând că nu a făcut altceva decât să economisească indemnizaţiile pe care le primise.
Au existat de asemenea dezbateri prelungite privind acordarea de subvenţii alimentare sau chiar de gratuităţi populaţiei din capitală, parte a faimosului dicton „pâine şi circ”. Era oare aceasta o metodă judicioasă de folosire a resurselor statului şi un precedent de care trebuiau să fie mândri, fiind prima decizie de garantare a subzistenţei cetăţenilor luată de un stat din vest? Sau nu făcea altceva decât să încurajeze lenea, fiind o extravaganţă pe care vistieria statului nu şi-o permitea? Un conservator bogat a fost prins la un moment dat stând la coadă pentru a-şi primi raţia împotriva căreia pledase vehement şi de care, cu siguranţă, nu avea nevoie. Întrebat de ce face asta, a răspuns: „Dacă aţi început să împărţiţi averea statului, am venit să-mi iau partea, mulţumesc”. Nu este departe de logica unor pensionari milionari de astăzi care doresc să aibă un abonament gratuit pe mijloacele de transport în comun.
Dar paralela nu este chiar atât de simplu de făcut.
A studia Roma antică din perspectiva secolului 21 seamănă cu mersul pe sfoară – trebuie căutat echilibrul perfect şi trebuie să ai un anumit gen de imaginaţie.
Dacă priveşti în jos pe una din laturi, totul pare foarte familiar sau poţi ajunge să crezi asta. Şi nu este vorba doar despre expediţii militare, probleme ale traiului urban sau migranţi. Există glume pe care încă le înţelegem, despre viaţa familială, despre libertăţi sau probleme sexuale, divorţuri sau adolescenţi rebeli. În secolul 1 î.e.n., Cicero era dezamăgit de fiul său Marcus, care, înscris la universitatea din Atena, prefera să petreacă şi să bea în loc să participe la seminariile de filosofie. Este un lucru la care mulţi părinţi din ziua de astăzi pot rezona. Nu străine de zilele noastre sunt şi jocurile de prezicere a viitorului care erau foarte populare. Cea mai des pusă întrebare era: „Voi fi descoperit că îmi înşel partenerul?” Iar răspunsul era, desigur, amuzant: „Da, dar va mai dura”.
Dacă priveşti însă în jos pe cealaltă latură a sforii, teritoriul este complet străin. Existenţa binecunoscutei instituţii a sclaviei nu poate da nici astăzi un răspuns clar despre ceea ce însemna umanitatea pentru greci sau pentru romani. Nici unii, nici alţii nu ne-au lămurit vreodată dacă sclavii erau pentru ei fiinţe sau obiecte. O altă realitate total diferită de a noastră era mizeria cruntă care domnea peste tot. În niciun oraş antic, cum de altfel nici în Roma, nu exista un sistem de colectare a deşeurilor sau a cadavrelor şi există nenumărate poveşti despre câini vagabonzi care se înfruptau cu resturi umane găsite pe stradă şi care, uneori, intrau cu ele în gură la vreo petrecere luxoasă. Măcelurile din arena gladiatorilor sau existenţa unor boli care astăzi sunt tratate simplu sunt, din nou, elemente diferite în peisaj. Mai mult de jumătate dintre toţi romanii care s-au născut vreodată au murit înainte să împlinească 10 ani. Naşterile erau la fel de periculoase pentru femei cum erau bătăliile pentru bărbaţi.
Mai puţin cunoscut este poate faptul că mii de nou-născuţi nedoriţi erau pur şi simplu aruncaţi pe maldărele de gunoi din stradă, ca o expunere menită să dea o lecţie celor care nu se protejau. Graniţa morală dintre avort şi infanticid era una neclară şi aruncarea copiilor nedoriţi după naştere era mai sigură. Destul de puţin se vorbeşte şi despre tinerele fete romane care de cele mai multe ori se căsătoreau la 13-14 ani sau chiar mai devreme, ceea ce poate fi asociat astăzi cu pedofilia. Consumarea acestor mariaje avea loc devreme, iar replica lui Cicero, înainte de a se căsători pentru a doua oară, la 60 de ani, cu o adolescentă de cel mult 15 ani, rămâne o dovadă a acestui lucru: „Nu vă faceţi griji, mâine va fi deja femeie în toată firea”.
Adevărul este că istoria Romei ne furnizează foarte puţine modele demne de urmat în mod direct. Este greu de întocmit o listă clară cu „aşa da” şi „aşa nu”. Dar poate că ar fi util să înţelegem de la ei de ce încleştarea cu Orientul nu este recomandabilă sau faptul că gestionarea agresivă a crizei migranţilor poate acţiona ca un bumerang.
Generalii moderni care spun că folosesc tacticile militare ale lui Iulius Cezar sau Hannibal îşi hrănesc probabil propriile imaginaţii. Cele mai multe victorii militare din Antichitate erau obţinute prin masiva superioritate numerică sau prin atacarea inamicului din spate. Termenul sofisticat de tactică era departe de ceea ce poate însemna astăzi. Romanii erau şi ei la fel de divizaţi ca şi noi în ceea ce priveşte concepţia asupra lumii. Nu există un model roman clar, de urmat sau de evitat. Lucrurile nu au fost niciodată simple.
Dar cunoaşterea Romei antice este importantă, din mai multe motive. Dezbaterile din epoca romană ne-au oferit o paradigmă şi un limbaj care continuă să caracterizeze felul în care înţelegem lumea şi în care gândim. Desigur, cultura occidentală nu este doar urmaşa trecutului clasic şi nimeni nu şi-ar dori să fie. Din fericire, există multe alte influenţe întreţesute în structura noastră culturală: iudaismul, creştinismul şi islamul sunt doar trei, poate cele mai evidente. Dar începând din Renaştere, cel puţin, multe dintre concepţiile noastre despre puterea politică, cetăţenie, responsabilitate, violenţă, imperiu, lux, frumuseţe şi chiar umor, s-au format şi au fost testate în dialog cu scrierile romane.
