Dragobete era, acum multă vreme, ziua când fetele şi băieţii se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi, dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci şi păduri, cântând şi căutând primele flori de primăvară. Fetele strângeau în această zi ghiocei, viorele şi tămâioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra până la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare. Dacă, întâmplător, se nimerea să găsească şi fragi înfloriţi, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, în lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele „Flori de fragă / Din luna lui Faur / La toată lumea să fiu dragă / Urâciunile să le desparţi”.
În dimineaţa zilei de Dragobete fetele şi femeile tinere strângeau zăpadă proaspătă, o topeau şi se spălau cu apa astfel obţinută pe cap, crezând că vor avea părul şi tenul plăcute admiratorilor.
De obicei, tinerii, fete şi băieţi, se adunau mai mulţi la o casă, pentru a-şi „face de Dragobete”, fiind convinşi că, în felul acesta, vor fi îndrăgostiţi întregul an, până la viitorul Dragobete. Această întâlnire se transforma, adesea, într-o adevărată petrecere, cu mâncare şi băutură. De multe ori băieţii mergeau în satele vecine, chiuind şi cântând peste dealuri, pentru a participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui.
Dragobetele trebuia ţinut cu orice preţ. Dacă nu se făcea cumva Dragobetele, se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma. În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind că, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiţi, iar dacă o fată ieşea împreună cu un băiat şi nu se sărutau se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an.
Sărbătoare în ziua împerecherii păsărilor
Dragobetele este sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor, care se strâng în stoluri, ciripesc şi încep să-şi construiască cuiburile. Păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere şi fără pui până la Dragobetele din anul viitor. Asemănător păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. Pretutindeni se auzea zicala „Dragobetele sărută fetele!”.
Sub protecţia Năvalnicului
Dragostea curată a tinerilor, asociată de români cu ciripitul şi împerecherea păsărilor de pădure, este pusă sub protecţia unei îndrăgite reprezentări mitice, Dragobetele. El este identificat şi cu o altă reprezentare mitică a Panteonului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia minţile fetelor şi nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în plantă de dragoste care îi poartă numele (o specie de ferigă).
Etimologia cuvântului Dragobete
Una dintre ipoteze este că Dragobete ar putea proveni din slava veche: dragu biti - a fi drag. O altă ipoteză spune că numele provine din cuvintele dacice trago - ţap şi bete - picioare (pedes, în latină). Pierzându-se limba dacă, trago a devenit drago, iar pede - bete (cum se numesc cingătoriile înguste, fâşiile ţesute). Þapul simbolizează puterea de procreare, forţa vitală, fecunditatea.
Culegătorii de folclor de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi din prima parte a secolului al XX-lea au mai înregistrat şi alte denumiri pentru această sărbătoare, precum „Ioan Dragobete”, „Drăgostitele”, „Sântion de primăvară”, „Cap de primăvară” sau „Cap de vară întâi”, dar şi „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”. În unele tradiţii este numit fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică.
