Pe 24 februarie, în ţara noastră este marcată sărbătoarea populară Dragobete, un moment bazat pe numeroase tradiţii, care parcă în ultimii ani a început să „pălească” în faţa mult mai comercialei sărbători de „Valentine’s Day”.
În esenţă, Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică, o divinitate mitologică a dragostei similară lui Eros (la greci) sau Cupidon (la romani), un fecior chipeş, iubăreţ şi năvalnic, dar şi plin de bună dispoziţie, care potrivit tradiţiilor dacice era un fel de „naş cosmic”, care oficia la începutul primăverii nunta tuturor animalelor. De aici s-a păstrat ideea că de Dragobete, oamenii – băieţi şi fete – se întâlnesc pentru ca iubirea lor sa ţină tot anul, precum a păsărilor (care potrivit mitologiei sunt mesagerii zeilor) ce se „logodesc”, iar Dragobete a devenit protectorul tinerilor în general şi al îndrăgostiţilor în special.
Conform altor opinii, etimologia acestei sărbători populare îşi are originea în „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare religioasă celebrată pe 23 februarie, care în limba slavă se numeşte Glavo-Obretenia. Se spune că românii au adoptat această sărbătoare încă din Evul mediu, sub diverse denumiri – „Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”, pentru ca în vremurile mai recente, în sudul şi sud-estul României să fie adoptată sub denumirea de Dragobete.
Este interesantă şi o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia, o fiinţă, parte omenească şi parte îngerească, un june frumos şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi”.
Cunoscută şi sub alte denumiri – Ziua Îndrăgostiţilor, Cap de primăvară, Logodnicul Păsărilor, Sânt Ion de primăvară, Dragomiru-Florea, Năvalnicul sau Granguru’ – Dragobetele era la origini o sărbătoare care se ţinea cândva în jurul datei de 1 martie, în mai multe zone din ţară fiind stabilită pentru data de 24 februarie. Pe vremuri februarie era considerată lună de primăvară, iar data de 24 simboliza începutul anului agricol, iar conform unor tradiţii, aceasta era „ziua ieşirii ursului din bârlog”.
Până în ziua de astăzi 24 februarie a rămas cu semnificaţia trezirii naturii, a păsărilor care încep să îşi caute cuiburi, a oamenilor care rezonează cu trezirea naturii la viaţă.
Există şi nenumărate tradiţii, unele aparte, legate de Dragobete, care încă se mai păstrează în multe zone ale ţării.
Una dintre acestea spune că dacă vremea e frumoasă, tinerii merg în pădure pentru a culege primele flori ale primăverii, iar la întoarcerea înspre sat, fetele sunt alergate de băieţi – obicei denumit „zburătorit” şi, dacă îi simpatizează, se lasă prinse de către aceştia. Împreunarea se celebrează printr-un sărut (adică „Dragobetele sărută fetele !”), semn al logodnei simbolice, iar dacă tinerii respectă acest obicei, se vor bucura tot anul de belşug şi vor fi ocoliţi de febră şi alte boli. În schimb, dacă tradiţia nu este respectată, ei nu vor avea deloc parte de iubire până la Dragobetele viitor. În fapt, tradiţia logodnei simbolice de Dragobete stă la originea a nenumărate logodne serioase urmate de căsătorii fericite, lucruri care, iată, îşi găsesc izvorul în tradiţiile strămoşeşti. Acesta este un moment interesant şi pentru întreaga comunitate locală, în unele zone logodnele simbolice din această zi fiind un adevărat „barometru” al invitaţiilor de nuntă pe care vecinii le vor primi în perioada următoare.
Caracterul mitologic de tânăr binedispus al lui Dragobete stă la originea petrecerilor care se ţin în această zi (nu cele consumiste din zilele noastre), de la care, potrivit tradiţiei pornesc viitoare cereri în căsătorie...
De obicei în după-amiaza de Dragobete are loc petrecerea, unde cei singuri, dar şi cuplurile, dansează, cântă şi se simt bine, având în vedere credinţa că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care nu au văzut măcar o persoană de sex opus nu-şi vor mai găsi pereche până la următoarea sărbătoare de 24 februarie.
Primele flori ale primăverii culese în această zi sunt viorelele şi tămâioasa, pe care fetele le păstrează la icoane, fiind folosite apoi în diverse ritualuri legate de invocarea dragostei.
Un alt obicei ţinut în această zi arată că fetele necăsătorite şi cele proaspăt căsătorite apelează la ritualuri pentru a-şi păstra frumuseţea, astfel că acestea strâng zăpada rămasă de Dragobete – care potrivit tradiţiei este „născută din surâsul zânelor” – şi se spală de-a lungul anului cu apa rezultată prin topire, deoarece se crede că aceasta are puteri mistice şi că le va conserva tinereţea. În lipsa zăpezii, mai ales în zonele în care Dragobetele se sărbătoreşte în martie, fetele adună apă de ploaie sau de izvor pentru spălatul părului. În unele părţi ale ţării, fetele îşi pun busuioc sfinţit sub pernă în ajunul Dragobetelui – similar obiceiului din noaptea de Bobotează, existând credinţa că astfel îşi vor visa alesul.
În mediul rural există o mare atenţie acordată în această zi animalelor, acestea fiind hrănite cu cea mai bună mâncare, iar sacrificarea lor fiind cu desăvârşire interzisă.
Se mai spune că dacă verşi lacrimi de Dragobete, vei avea necazuri şi supărări pe tot parcursul anului, iar remediul nu poate fi găsit decât abia la Dragobetele următor. Un alt obicei spune că pentru a avea noroc în tot anul, e obligatoriu ca în această zi băieţii să nu necăjească fetele şi să nu se certe cu ele sub nicio formă.
Interesant este faptul că deşi conform tradiţiilor, muncile câmpului sunt cu desăvârşire interzise în această zi, curăţenia în gospodării este chiar indicată, fiindcă se crede că gospodinele vor avea acelaşi spor şi în restul anului.
Cum a ajuns simbolul inimii să reprezinte dragostea
Originile istorice ale inimii sunt greu de stabilit. Unii consideră că pictograma simbol a derivat de la forma frunzelor de iederă, care sunt asociate cu fidelitatea, în timp ce alţii susţin că este modelat după sâni, fese sau alte părţi ale anatomiei umane.
Cea mai neobişnuită este Teoria Silphium, o specie de fenicul gigant, care creştea odată pe coasta Africii de Nord, în apropiere de colonia grecească din Cyrene. Grecii antici şi romanii utilizau silphiumul atât ca pe o aromă alimentară, cât şi ca pe un medicament minune, asemenea siropului pentru tuse, fiind faimos însă şi pentru capacităţile sale deosebite de contracepţie. Scriitorii şi poeţii antici apreciau planta pentru puterile sale contraceptive. Silphiumul devenise atât de popular încât a ajuns să fie cultivat pe suprafeţe extinse la sfârşitul secolului I d.Hr. Păstăile Silphiumului seamănă izbitor cu simbolul inimii moderne, fiind asociat de multe ori cu dragostea şi sexul, ceea ce a dus la popularizarea acestui simbol. Oraşul antic Cirene, care s-a îmbogăţit din comerţul cu silphium, a pus forma inimii pe banii emişi.
În timp ce Teoria Silphium este convingătoare, există cercetători care susţin că simbolul îşi are rădăcinile în scrierile lui Galen şi ale filosofului Aristotel, care au descris inima omului ca având trei camere, cu o adâncitură mică în mijloc. Conform acestei teorii, forma de inimă s-ar fi putut naşte atunci când artişti şi oameni de ştiinţă din Evul Mediu au încercat să reprezinte unele texte medicale antice. În secolul al XIV-lea, de exemplu, fizicianul italian Guido da Vigevano a făcut o serie de desene anatomice cu o inimă care se aseamănă mult cu cea descrisă de Aristotel. Având în vedere că inima omului a fost mult timp asociată cu emoţii şi plăcere, forma a fost în cele din urmă recunoscută ca un simbol al romantismului şi dragostei medievale.
Simbolul a devenit deosebit de popular în timpul Renaşterii, când a fost utilizat în arta religioasă, ilustrând inima lui Hristos, dar şi când a fost introdus ca unul dintre cele patru simboluri din cărţile de joc. În secolele XVIII şi XIX, simbolul inimii a devenit un motiv recurent în notiţele de dragoste şi felicitările de Ziua Îndrăgostiţilor.
