În acest an se împlinesc 800 de ani de la emiterea oficială a Magnei Charta Libertatum, pe vremea regelui Ioan Fără de Ţară, document care a introdus legalizarea actelor scrise în detrimentul hotărârilor verbale, a adus limitări în ceea ce priveşte puterea regelui şi, lucrul cel mai important, poate, a garantat anumite drepturi pentru cetăţenii de rând, marcând astfel trecerea de la mentalitatea medievală, la documentul scris.
Istoricii consideră documentul ca fiind esenţial pentru apariţia, la numai 50 de ani distanţă, a primului Parlament al lumii – cel britanic, organizat de Simon Montfort (1208-1265), conte de Leicester, la 20 ianuarie 1265.
Pentru a înţelege pe deplin contextul apariţiei Magna Charta, trebuie să ne întoarcem în timp, în vremea domniei lui Henric al II-lea, născut la 5 martie 1133 la Le Mans, fiu al împărătesei Matilda şi al celui de-al doilea soţ al său, Geoffrey de Anjou şi strănepotul lui Wilhelm Cuceritorul. Caracter aspru, cu o cultură uimitoare şi maniere seducătoare, Henric al II-lea a devenit rege al Angliei după o perioadă de lupte pentru tron (1135-1154), în timpul căreia autoritatea centrală a slăbit.
Autoritatea sa, întinsă şi peste mai mult de jumătate din teritoriul de atunci al regatului Franţei – provinciile Anjou, Maine, Touraine, Aquitania şi Poitou, a făcut să întărească puterea monarhică, dar să realizeze şi două reforme de mare însemnătate în istoria Angliei: reforma armatei şi, mai ales reforma juridică.
Prima reformă aducea ca noutate posibilitatea înlocuirii slujbei militare datorată regelui de cetăţeni cu o „răscumpărare bănească”, iar cu sumele astfel colectate, regele îşi putea recruta ostaşi mercenari.
Reforma juridică a presupus, în principal elaborarea „dreptului comun” care uniformiza perevederile legislative în întreg teritoriul Angliei, dar a presupus şi ridicarea în rang a justiţiei regale, care putea judeca, la cerere, contra unei sume, procesul oricărui om liber.
Un aspect extrem de interesant în reforma juridică realizată de Henric al II-lea a fost reducerea puterii ecleziastice şi papale în favoarea celei regale, mai ales prin elaborarea Statutelor de la Clarendon, promulgate în anul 1164, care prevedeau imposibilitatea clerului de a mai apela la instanţa juridică de la Roma. Conflictul puternic dintre rege şi arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Becket, pe această temă, a dus se pare la asasinarea clericului în anul 1170, însă după alţi doi ani de la acest eveniment, Henric al II-lea s-a recunoscut învins, a anulat documentele de la Clarendon, fapt ce a adus împăcarea sa cu reprezentanţii bisericii.
După moartea lui Henric al II-lea, la 6 iulie 1189, unul din cei 10 copii ai săi, Richard I, supranumit Inimă de leu, i-a urmat la tron, însă spre deosebire de tatăl său – a cărui autoritate a contestat-o de tânăr, ba chiar a încercat să îl detromeze alături de fraţii săi Henric şi Geoffrey, în 1174 – Richard, deci, era irascibil, schimbător şi generos, dar era şi cavalerul viteaz care a pornit cruciade. A devenit îndrăgostit de maşinile de război şi expert în atacuri asupra locurilor întărite, şi a pornit la cruciadă, alături de Filip al II-lea, rege al Franţei, prieten şi rival al său în acelaşi timp. Richard a recucerit coasta Palestinei, dar nu şi Ierusalimul, iar Filip, supărat că nu s-a putut acoperi de glorie în Palestina, la fel ca Richard, îl ajută pe Ioan fără de Ţară să-i ia coroana lui Richard, luat mai întâi prizonier în Germania, apoi mort într-un asediu împotriva unuia dintre vasalii săi trădători, contele de Limoges, la 6 aprilie 1199.
Aşadar, fratele lui Richard I, Ioan, Conte de Mortain (Ioan fără de Ţară), preia tronul Angliei, însă contemporanii şi istoria îl evaluează ca un rege slab, al cărui mandat este marcat de două acte considerate mari greşeli strategice: pierderea Ducatului Normandiei şi semnarea Magna Charta Libertatum, sub presiunea aristocraţiei engleze, văzut însă drept veritabil fundament al democraţiei engleze.
Să precizăm şi faptul că porecla „Ioan fără de Ţară” provine din faptul că la moartea tatălui său era încă minor, iar legea engleză prevedea că fiii mai mici ai regilor decedaţi nu puteau să deţină domenii (a se citi ţări) de care nu ar fi fost capabil să poarte grijă.
În anul 1200 a încheiat un tratat cu regele Filip al II-lea al Franţei prin care acesta îi recunoaştea lui Ioan posesia domeniilor continentale angevine – tratatul de pace de Le Goulet – însă doi ani mai târziu, după protestul baronilor din Poitou faţă de situaţie, şi refuzul lui Ioan de a se prezenta la curtea Franţei, conform legii feudale, Filip a procedat la confiscarea domeniilor lui Ioan. Astfel au izbucnit răscoale împotriva lui Ioan în Anjou, Touraine, Poitou şi Maine – un nou război anglo-francez în toată regula, în urma căruia regele Angliei pierde domeniile din nordul Franţei.
În perioada următoare Ioan a încercat să recâştige aceste domenii, simultan cu reformarea forţelor sale armate şi refacerea alianţelor continentale, însă s-a întors mai mereu învins din luptele cu francezii.
Laş, perfid, lacom şi crud, Ioan nu era iubit nici de popor, nici de nobilime; ba mai mult, în 1214, învins din nou de către francezi, situaţia regelui Angliei ajunsese extrem de incertă, fiindcă, întors în Anglia cu prestigiul şifonat serios, a intrat în colimatorul baronilor, aflaţi în stare de revoltă aproape deschisă împotriva sa.
Întâlniri secrete ale acestora pregătiseră o acţiune hotărâtă, prin care să ceară regelui respectarea vechilor „libertăţi” ale nobilimii, statuate mai precis pentru prima oară în scris în carta lui Henric I (1100-1135), iar mai apoi în „dreptul comun” al lui Henric al II-lea. La 6 ianuarie 1215 nobilii se prezintă în faţa regelui Ioan, cu ocazia jurământului de vasalitate depus de acesta faţă de Scaunul Pontifical, şi îi prezintă o petiţie în care îşi susţin cererile, urmând ca răspunsul reghelui să vină până la sărbătorile de Paşte. La 27 aprilie 1215 nobilii revin şi îi prezintă din nou acestuia cererile lor, însă după ce regele refuză negocierile, confederaţii încep atacul asupra castelului din Northampton, iar la 10 iunie 1215 pun stăpânire pe Londra, după negocieri intense cu notabilităţile oraşului.
La întâlnirea din iunie 1215 de pe câmpia de la Runnymede, Ioan a venit aproape silit, pentru a asculta doleanţele baronilor, în condiţiile în care rămăsese doar cu şapte cavaleri credincioşi alături, şi în cele din urmă, la 15 iunie, se vede obligat să pună sigiliul regal pe Magna Charta Libertatum, chiar în condiţiile în care realiza că avea să devină sclavul nobililor săi. De îndată, copii ale documentului sunt trimise în întreaga Anglie, atât funcţionarilor regali de rang superior cât şi conducătorilor ierarhici ai Bisericii Catolice.
În ce priveşte conţinutul, Magna Charta se prezintă ca un document tipic al acelor vremuri, aparent încâlcit, lipsit de ordine şi continuitate în idei. Totuşi istoricii au grupat prevederile din document, încercând să le constituie în teme.
Pentru micii fermieri şi în general pentru oamenii liberi – aşa cum erau numiţi cetăţenii de rând – documentul prevedea o serie de măsuri care vizau evitarea abuzurilor săvârşite de funcţionarii regali faţă de aceste categorii prin obligativitatea consemnării în scris a îndatoririlor lor faţă de seniori şi rege.
Referitor la marea nobilime, aceasta avea prevăzute o serie de avantaje, precum înlesniri în cazul neplăţii datoriilor de către baroni, în cazul solvabilităţii debitorului prin mijloace să le spunem conexe, adică averi suplimentare.magna charta
Magna Charta conţinea şi prevederi privind garantarea alegerilor libere în sânul bisericii engleze, în condiţiile în care până atunci, regele patrona abuzurile marilor seniori laici, care se înscăunau în poziţiile de stareţi de mănăstiri sau episcopi, folosind în scop personal veniturile aşezămintelor.
Documentul acorda şi un impuls nebănuit comerţului prin instituirea unei măsuri unice pentru vin, bere şi cereale, ca şi pentru orice alt fel de produse.
În susţinerea afirmaţiei că Magna Charta a reprezentat un document esenţial în constituirea, după 50 de ani a primului parlament al lumii – cel englez – trebuie prcizat că documentul instituia şi un soi de „comitet de supraveghere” alcătuit din 25 de baroni pentru a supraveghea aplicarea prevederilor cartei, un comitet care este considerat de cercetători şi istorici ca fiind embrionul viitorului parlament englez.
Deşi prima ediţie a Magnei Charta a avut un număr de prevederi şi acţiune limitate, în timp, în pas cu evoluţia societăţii, prevederile sale au fost reinterpretate şi pus în acord cu evoluţia societăţii.
Desigur că fiecare nou rege a suferit presiuni pentru a publica şi republica documentul, aşa cum s-a întâmplat de pildă cu Henric al III-lea – la 12 noiembrie 1216 şi în octombrie 1217, ediţie care a prezentat un număr redus de articole.
Ultima promulgare a Magnei Charta datează din 1225, iar după originalul scris în limba latină la 1215, documentul a fost tradus abia în anul 1514 în limba engleză.
Magna Charta Libertatum s-a păstrat până astăzi în patru exemplare, dintre care două la British Museum, unul la catedrala din Lincoln, iar al patrulea la Catedrala Salisbury, iar din ediţiile republicate, la nivel mondial există doar 24 de exemplare cunoscute ale documentului istoric. Chiar în februarie 2015, o ediţie a documentului istoric Magna Charta a fost descoperită în arhivele unui consiliu local din Marea Britanie – la Maidstone, dar care aparţin oraşului Sandwich – , fiind evaluată la circa 13,4 milioane de euro.
