Un loc de vis, cu pământul atât de fertil, încât poate oferi şi trei recolte de porumb pe an, cu apa atât de pură, încât poate potoli imediat setea, şi cu livezi întregi de copaci ale căror crengi se rup de atâta rod. Asta vindea, în 1822, cel mai mare escroc din istorie. Scoţianul Gregor MacGregor şi-a folosit puterea de convingere pentru a aduce 250 de oameni plini de speranţe în pustiul din Honduras.
În octombrie 1822, scoţianul Gregor MacGregor, născut în Glengyle, s-a gândit să publice un anunţ prin care se prezenta drept fiul unui bancher şi prinţ al unui imaginar ţinut din Poyais, pe valea Râului Negru din Honduras, conform BBC. Mai mult decât atât, MacGregor descria în termeni foarte convingători ţinutul ca fiind atât de fertil, încât putea oferi chiar şi trei recolte de porumb pe an.
Apa era atât de pură, încât ar fi putut stinge complet setea. Albiile râurilor aveau malurile aurite, iar copacii au atât de mult rod, încât crengile se lăsau până la pământ. Pentru a fi mai credibil, MacGregor a realizat şi o pictură cu presupusul ţinut, prezentându-l în contrast cu pământurile stâncoase şi întunecate ale Scoţiei. Scopul lui era să atragă investitori care să îl ajute pe “prinţ” să colonizeze şi să valorifice adevăratul potenţial al ţinutului Poyais.
Puterea de convingere este cheia
Important de menţionat este faptul că la vremea respectivă investiţiile în America Centrală şi de Sud erau în floare, iar anunţul lui MacGregor a părut extrem de tentant. Şi cum Scoţia nu deţinea încă o colonie, nu ar fi fost aceasta o şansă unică? Fiind de meserie vânzător, MacGregor ştia prea bine că persuasiunea este cheia unei escrocherii reuşite. Povestea lui era destul de simplistă şi friza domeniul fantasticului, dar bărbatul a reuşit totuşi să păcălească suficienţi investitori (şi nu numai) tocmai pentru că a fost foarte convingător.
Escrocul a lucrat ca la carte, după toate regulile persuasiunii. A explicat în numeroase interviuri pentru presa centrală că investiţia în acest ţinut va fi nu doar un act inteligent, ci şi unul de curaj (miza foarte mult pe spiritul aventuros al scoţienilor). Chiar a recomandat cartea unui anume Thomas Strangeways (în realitate, MacGregor însuşi) pentru a afla mai multe detalii despre Poyais.
Conform specialiştilor, MacGregor a folosit mai multe principii ale persuasiunii: reciprocitatea (dacă investeşti alături de mine, îţi ofer şansa la o viaţă ce nu poate fi comparată cu nimic altceva), validarea socială (vei deveni astfel “cel mai scoţian dintre scoţieni”, vei căpăta prestigiu social), deficitul (acţionează acum, decide acum, altfel nu vei mai avea o asemenea ocazie şi altcineva va profita de ea) şi autoritatea (dacă nu mă crezi pe mine, dă-i măcar crezare specialistului Strangeways).
Investiţie eşuată
Strategia sa a a dat roade, iar rezultatele au depăşit chiar şi cele mai optimiste aşteptări ale lui MacGregor. Nu doar că piaţa de obligaţiuni a crescut peste 1,3 milioane de lire (astăzi echivalentul a 3,6 miliarde de lire), dar escrocul a convins şapte nave să străbată Atlanticul în căutarea ţinutului Făgăduinţei.
Primele două nave au sosit în septembrie 1822 şi în ianuarie 1823, aducând în Honduras în jur de 250 de pasageri. După scurt timp aceştia au aflat cu stupoare că aici nu exista niciun ţinut luxuriant, ci o pustietate unde cu greu puteai supravieţui. Mulţi aventurieri şi-au pierdut viaţa. Supravieţuitorii (o treime din cei care au debarcat în Honduras) au fost salvaţi din întâmplare de o corabie care a trecut pe-acolo, ducându-i în Belize. Celelalte cinci nave au fost interceptate la timp de Marina Britanică, înainte de a-şi atinge destinaţia. Între timp, MacGregor fugise în Franţa.
Scoţianul a încercat să pună şi aici în practică aceeaşi escrocherie, folosind aceleaşi tehnici de persuasiune, numai că francezii s-au dovedit ceva mai prevăzători. O anchetă a scos la iveală că investiţiile ar fi plecat spre o ţară de care nu auzise nimeni. MacGregor a fost trimis după gratii. După eliberare, s-a întors în Edinburgh, unde a fost pus pe fugă de investitorii păcăliţi. Avea să moară în 1845 în Caracas. Ca o ironie a sorţii, acel ţinut din Honduras este şi azi sălbatic şi pustiu...
