Veninul este asociat, de obicei, cu înţepăturile insectelor sau cu muşcăturile reptilelor. Însă, această substanţă versatilă, injectabilă, este utilizată pentru atac ori în scop de apărare şi de alte vieţuitoare. Muzeul de Istorie Naturală din Londra, enumeră cinci mamifere, insecte şi moluşte mai puţin cunoscute pentru această capacitate.
Lorisul lent
Lorisul lent este singura primată veninoasă. Unele dintre exemplarele acestei specii au devenit vedete pe internet datorită înregistrărilor video în care sunt înfăţişate cu labele din faţă ridicate pentru a fi ''gâdilate'' la subraţ. Însă acest animal procedează astfel pentru a se apăra.
Când îşi ridică labele din faţă, această primată facilitează accesul la glandele brahiale ce produc toxina. Apoi, animalul îşi linge glandele şi astfel, în urma combinării toxinei cu saliva, muşcătura sa devine veninoasă.
Din nefericire, lorisul lent este frecvent comercializat ilegal, vândut în diverse zone ale lumii ca animal exotic. Pentru a evita muşcătura sa, care poate conduce la anafilaxie şi deces la oameni, traficanţii obişnuiesc să taie dinţii acestui animal. Ca urmare, multe exemplare mor din cauza hemoragiilor sau a infecţiilor cauzate de această procedură.
Un alt lucru remarcabil despre această primată este culoarea sa. Se crede că modelul de pe blană a evoluat pentru a imita culoarea cobrelor, o metodă pentru a preveni atacurile prădătorilor.
Ornitorincul
Ornitorincul este una dintre cele numai cinci specii de mamifere ovipare, cunoscute sub numele de monotreme. Toate monotremele sunt native din Australia şi Noua Guineea.
Ornitorincul deţine o serie de trăsături care îl deosebesc de oricare alt animal. Cu un cioc lat, o coadă precum o vâslă, picioare dotate cu membrane înotătoare între degete şi corpul acoperit cu blană, acest animal cu aspect caraghios produce un tip de venin ce a evoluat pentru a produce durere, în special altor exemplare din aceeaşi specie.
Masculii de ornitorinc deţin la picioarele posterioare un set de pinteni ascuţiţi şi îşi folosesc veninul împotriva altor masculi pentru a-şi apăra teritoriul. Veninul este produs sezonier, cantitatea sa fiind mai mare în perioada de împerechere.
Oamenii care au fost afectaţi de veninul de ornitorinc s-au confruntat cu dureri atroce care, deşi nu sunt fatale, nu pot fi atenuate cu analgezice tradiţionale precum morfina.
Ţânţarul
Femela de ţânţar se hrăneşte cu sânge prin intermediul unei proboscide subţire, asemănătoare unui pai, ce pătrunde în piele şi prin care insecta injectează salivă în rană. Bogată în substanţe cu rol anticoagulant, saliva previne închiderea rănii permiţând astfel ţânţarului să ''bea'' sânge până când se satură. Această substanţă ''injectată'' în piele poate fi considerată un venin.
Umflătura ce apare ulterior înţepăturii nu este cauzată de acest venin, ci de răspunsul corpului uman la substanţa toxică. Pentru a lupta împotriva salivei insectei, organismul uman produce histamine cauzând astfel umflarea venelor din regiunea afectată.
Veninul de ţânţar nu este periculos, însă bolile pe care aceste insecte le pot transmite pot fi fatale. Malaria ucide circa 600.000 de persoane anual, iar aproximativ alte 12.000 de decese sunt cauzate de febra galbenă. De asemenea, ţânţarii pot cauza indirect febra denga şi encefalită japoneză.
Chiţcanul
Chiţcanii sunt mamifere mici, cu aspect asemănător cu cel al cârtiţelor, deseori confundaţi cu şoarecii. Însă, spre deosebire de majoritatea mamiferelor, unele specii de chiţcani sunt veninoase.
Una dintre acestea este chiţcanul american cu coadă scurtă (Blarina brevicauda). Veninul său poate fi transferat în alt corp în felurite moduri, inclusiv prin intermediul dinţilor sau al ghearelor.
Spre deosebire de dinţii multora dintre animalele veninoase, care sunt goi, cei ai chiţcanilor au pe margini o canelură ce funcţionează ca un jgheab pentru a livra substanţa veninoasă.
Chiţcanii se folosesc de venin pentru a imobiliza insecte mici şi râme, acestea constituind principala lor sursă de hrană.
Veninul chiţcanului acţionează ca un fel de conservant — prada este paralizată şi depozitată în vizuină, această modalitate fiind eficientă pentru păstrarea prăzii în stare proaspătă mai mult timp.
Chiţcanii mănâncă în fiecare zi o cantitate de hrană cel puţin egală cu greutatea corpului lor. Fără capacitatea de a depozita hrana ar fi dificil pentru acest mamifer să supravieţuiască, în special în timpul iernii când resursele le sunt limitate.
Melcii Conus
Melcii Conus sunt un grup de vieţuitoare prădătoare. Dotate cu cochilii conice colorate, aceste moluşte marine au o varietate de dimensiuni şi se hrănesc cu preponderenţă cu viermi, deşi unii au evoluat şi mănâncă peşti.
Aspectul lor elegant ascunde o tehnică de vânătoare remarcabilă: melcii marini conici sunt dotaţi cu un dinte asemănător unui ac hipodermic prin care injectează venin paralizant în corpul prăzii. Dintele este lansat precum un harpon care se prinde de corpul victimei. În plus, unele specii sunt echipate şi cu spin orientat posterior.
Veninul acestei moluşte este un cocteil de toxine ce paralizează prada.
Melcul Conus geographus din acest grup de vieţuitoare marine îşi dispersează mai întâi veninul în apă. Acesta este absorbit în branhiile prăzii care devine dezorientată şi intră într-o stare de şoc hipoglicemic. Ulterior, melcul îşi lansează ''harponul'' către peşte care se zbate doar una-două secunde şi paralizează.
Veninul melcului Conus geographus care vânează peşti este suficient de puternic pentru a omorî un om, capacitate care face ca această moluscă aparent inofensivă să fie una dintre cele mai veninoase animale de pe Terra.
