Oamenii de ştiinţă ştiu de un secol că a existat o extincţie globală a animalelor de mari dimensiuni aproximativ în acelaşi timp cu răspândirea oamenilor în întreaga lume. Dar sunt cele cele două evenimente legate? - se întreabă BBC într-un amplu material de analiză.
Ar putea exista nu mai puţin de zece milioane de specii pe planetă astăzi, un număr imens. Dacă însă vor fi adăugate toate speciile complexe care au trăit vreodată, unii biologi cred că se va ajunge la cifra de cinci miliarde. Estimarea duce la o concluzie uimitoare: nu mai puţin de 99% dintre specii nu se mai află printre noi, fiind împinse la extincţie. Şi mai multe specii se alătură celor dispărute în fiecare an. Mulţi cercetători cred că trăim un episod de extincţie rapidă, la o scară care a fost văzută numai de cinci ori în ultima jumătate de miliard de ani. Ei numesc episodul curent ca fiind cea de a şasea extincţie în masă — ceea ce înseamnă un declin amplu, global, pentru o mare varietate de specii într-o perioadă relativ scurtă de timp — şi tind să fie de acord că oamenii sunt principala cauză.
Vânatul şi pescuitul excesiv şi pierderea habitatului provocată de om aduc multe specii în pragul extincţiei. De fapt, oamenii au schimbat planeta atât de mult încât unii geologi sugerează că am intrat într-o nouă fază a istoriei planetei, o epocă pe care o numesc ''Antropocen''. Se estimează că până în 2100 oamenii vor provoca extincţia a până la jumătate din speciile existente astăzi pe Terra.
Pentru că această extincţie se derulează în prezent, este relativ uşor pentru oamenii de ştiinţă să studieze factorul determinant din spatele ei. Dar cum se poate stabili ce a provocat extincţii în masă care s-au petrecut cu multă vreme în urmă? Pentru a face acest lucru sunt analizate dovezile adunate de arheologi, paleontologi, geologi şi alţi oameni de ştiinţă. Problema este însă că aceşti oameni de ştiinţă nu sunt mereu de acord unii cu alţii, nici măcar în ceea ce priveşte cea mai recentă extincţie.Cauze posibile ale extincţiei: schimbarea climei, vânatul excesiv şi molimelePe lângă cele cinci sau şase extincţii în masă au existat şi mai multe extincţii mai mici. Una dintre aceste mini-extincţii s-a întâmplat spre sfârşitul Pleistocenului, în urmă cu câteva zeci de mii de ani. Aceasta este numită uneori extincţia ''megafaunei'', pentru că a afectat în special animalele de mari dimensiuni. Motivul pentru care aceasta s-a produs este, încă, un motiv de dispută printre oamenii de ştiinţă.
Problema în a desluşi motivul extincţiei megafaunei din Pleistocen este că dovezile sunt sumare, ceea ce a dus la o dezbatere prelungită printre oamenii de ştiinţă.
Pentru a complica lucrurile şi mai mult, extincţiile din Pleistocen care s-au produs în unele zone ale lumii par să se fi produs într-un ritm mult mai redus decât în alte zone, iar nivelurile activităţii umane şi condiţiile de mediu diferă şi ele.
Una dintre explicaţiile cele mai populare pentru aceste extincţii este aceea că ea a fost cauzată de schimbarea climei. Planeta tocmai ieşea din ultima eră glaciară atunci când au început extincţiile. Temperatura globală a crescut cu circa şase grade Celsius, o schimbare care a afectat în principal animalele mai mari.
Pe lângă acest lucru, se crede că în acea perioadă clima era mult mai schimbătoare, cu treceri bruşte de la o vreme foarte umedă la una foarte secetoasă. Acest lucru este posibil să fi exacerbat extincţia megafaunei. Întrucât mamiferele din era glaciară aveau o blană groasă, acestora le-ar fi fost foarte greu să se adapteze la o climă în schimbare.
Cealaltă principală şcoală de gândire îi acuză pe oameni pentru dispariţia megafaunei din era glaciară. Acesta este ipoteza vânătorii, care a apărut în anii 1870, după ce s-a descoperit că mamuţii şi oamenii au coexistat.
Totuşi, dovezile de dată mai recentă indică faptul că extincţiile din Eurasia au avut loc într-o perioadă prea lungă de timp pentru ca vânatul excesiv să fie principala cauză. În acest punct, începe să apară un dezacord în ceea ce priveşte motivul extincţiei.
Pentru a face lucrurile şi mai complicate, posibilele cauze ale extincţiei nu se opresc la schimbarea climei şi la vânatul excesiv. Alţii cred că bolile contagioase şi mortale — ai căror purtători au fost oamenii sau animalele lor — este posibil să fi fost principalul responsabil.
În prezent, există unii cercetători care cred că vânatul excesiv ar putea fi principala cauză pentru extincţia megafaunei americane şi australiene. Teoria a devenit faimoasă în ultima parte a anilor '60 prin publicarea lucrărilor lui Paul S. Martin, om de ştiinţă în cadrul Universităţii din Arizona.
Este în general acceptat faptul că vânatul excesiv este principala cauză a extincţiilor din Australia şi Noua Zeelandă. Clima din regiune la momentul extincţiilor era în mare parte la fel ca şi astăzi, iar speciile care trăiau atunci erau adaptate condiţiilor de ariditate.
Dovezile ştiinţifice arată că atunci când oamenii au migrat în zonă au vânat cu uşurinţă fauna nativă. Animalele indigene nu mai văzuseră oameni până acum şi nu mai avuseseră de a face cu tacticile lor de vânătoare. Mediul arid era şi unul susceptibil să favorizeze incendiile, iar primii oameni din regiune este posibil să fi dat foc la zone vaste de habitat, contribuind la declinul speciilor native. Totuşi, în alte părţi ale lumii nu este la fel de clar că vânatul excesiv poate explica extincţia megafaunei.
Unii oameni de ştiinţă atrag atenţia asupra faptului că această ipoteză nu poate fi aplicată fără probleme unei zone precum America de Nord. De exemplu, s-au găsit foarte puţine situri în cele două Americi care să demonstreze că oamenii sunt responsabili pentru uciderea unui mare număr de animale. De fapt, unele studii indică faptul că doar două specii din aşa-numita megafaună au fost vânate extensiv în America de Nord: mamuţii şi mastodonţii.
Mai mult, în timpul perioadei extincţiilor din era glaciară din America de Nord se crede că populaţia umană era prea redusă pentru a provoca un fenomen atât de amplu, iar oamenii acelor vremuri nu aveau armele necesare pentru a ucide mamifere uriaşe în număr mare.
Unul dintre cei mai mari critici ai ipotezei vânatului excesiv, David Meltzer, din cadrul Universităţii sudice metodiste din Dallas, Texas. De exemplu, arată el, din cele 32 de specii de mamifere din cadrul megafaunei care trăiau în America de Nord, nouă au supravieţuit, ceea ce nu ar fi trebuit să se întâmple în conformitate cu teoria vânatului excesiv.
De ce ar fi vânat excesiv oamenii 23 de specii dar nu şi pe celelalte nouă? Şi de ce ar fi vânat unele specii până la extincţie, când animale din alte specii, care erau mai numeroase, ar fi fost mai uşor de găsit.
Todd Surovell, un arheolog de la Universitatea Wyoming din Laramie, atrage atenţia asupra puternicei corelaţii dintre sosirea oamenilor în diferite zone şi valurile de extincţie care au urmat. Surovell susţine şi el că nu există suficiente dovezi pentru a susţine teoria impactului schimbării climei ca factor determinant în extincţia megafaunei.
''Nu avem cazuri clare de extincţii pe scară largă ale unor unor animale în absenţa oamenilor. Mamuţii, de exemplu, au supravieţuit până în Holocen (perioadă geologică care a început acum 11.700 ani, cca. 9.700 î.Hr., şi continuă până în prezent) pe insule oceanice pe care nu au ajuns oamenii. Dacă nu cumva schimbarea climei a urmărit la perfecţie colonizarea umană globală, ea nu poate explica extincţiile în locuri diferite şi în moment diferite'', a apreciat Surovell.
Ross Barnett, un expert în extincţiile din Pleistocen din cadrul Universităţii din Copenhaga, Danemarca, spune că ''Tranziţia de la Pleistocen la Holocen nu a fost fundamental diferită de multe dintre schimbările de la o perioadă glaciară la una interglaciară — cu excepţia faptului că oamenii se aflau acolo'', a spus el.
Alţi cercetători au însă o opinie diferite. ''Simplul fapt de a arăta problemele cu argumentul schimbării climatice nu dovedeşte că oamenii trebuie să fi fost principalii responsabili'', a spus Tony Stuart, un expert în extincţia megafaunei din cadrul Universităţii Durham, din Marea Britanie. Stuart spune totuşi că, în opinia sa, teoria schimbării climei nu este una clar definită şi că ''mai sunt multe de făcut pentru a determina dacă s-a întâmplat ceva unic în ultima perioadă glaciară''.
Există însă şi experţi care cred că nici teoria vânatului excesiv, nici cea a schimbării climei nu sunt corecte.
Teoria bolii, propusă de Ross MacPhee şi Preston Marx, susţine că o ''superboală'' a fost transmisă mamiferelor native de oamenii care au migrat sau de câinii pe care îi aveau cu ei. Această boală ar fi afectat în special mamiferele cele mai mari, susţin adepţii teoriei, întrucât speciile mai mici sunt mai rezistente datorită populaţiei mai mari şi a perioadei de gestaţie mai scurte.
Pentru ca o astfel de boală să fi dus la dispariţia atât de multor specii trebuie să fi întrunit mai multe condiţii. Prima este ca germenii bolii să fi putut exista în afara corpului gazdei, ca boala să fie puternic contagioasă, să fie capabilă să infecteze multe specii şi să provoace moartea a cel puţin 50% din organismele infectate.
Cum ipoteza nu are multe dovezi pentru a o susţine, ea este privită de mulţi ca o cauză principală improbabilă pentru provocarea extincţiilor din era glaciară.
Analizând argumentele pro şi contra diverselor teorii pentru explicarea extincţiilor megafaunei, nu poţi să nu te întrebi cât din această dezbatere se datorează diferenţelor de opinie şi cât ideologiilor opuse, apreciază autorul articolului publicat de BBC.
''Există o puternică rezistenţă filosofică la ideea că vânătorii-culegătorii preindustriali nu erau conservaţionişti', a spus Haynes.
Todd Surovell este de părere că diferitele dispute alimentează o stare de conflict între cercetători. ''Este greşit în special să treci mai departe ca şi cum problema ar fi fost rezolvată'', a afirmat el. Cercetătorul are impresia că acest lucru ''sufocă investigaţiile noi şi descurajează punctele de vedere alternative''.
Este posibil ca extincţiile să fi fost provocate atât de schimbarea climei, cât şi de vânatul excesiv? Acesta pare să fie cazul unora dintre extincţiile târzii ale megafaunei din Pleistocen în unele părţi ale lumii — în special în Asia de Sud-Est — aşa că este posibil ca o combinaţie a acestor factori să fi adus sfârşitul megafaunei şi în alte zone. ''Este posibil să nu existe o explicaţie unică pentru fiecare extincţie în parte'', a spus Surovell.
Stuart consideră că problema este departe de a fi rezolvată. ''Acestea sunt chestiuni foarte complexe şi dovezile sunt inadecvate pentru cele mai multe regiuni ale lumii, inclusiv America de Nord. Aşa că până la urmă se ajunge la modul în care interpretezi dovezile disponibile. Opinia mea este că e cu totul prematur să ajungem la concluzii definitive, dat fiind stadiul prezent al cunoştinţelor noastre'', a afirmat cercetătorul.
Surovell este şi el de acord cu acest argument. ''Vedem cu toţii aceleaşi dovezi, dar le interpretăm în moduri diferite'', a declarat el. Este posibil ca misterul care înconjoară cauza extincţiei din ultima eră glaciară să nu fi fost rezolvat încă, dar extincţiile în masă prezente au fost cauzate în mod incontestabil de oameni, scrie BBC. Dat fiind că şi în prezent clima se schimbă rapid şi că activităţile distructive pentru mediu ale oamenilor continuă neabătute, poate că oamenii de ştiinţă experţi în Pleistocen vor ajunge în cele din urmă la consensul că aceşti factori combinaţi sunt cei care împing la extincţie numeroase specii, conchide articolul BBC.
