Pe 8 noiembrie 2016, Statele Unite ale Americii aleg un nou preşedinte, între candidaţii Hillary Clinton (democrată) şi Donald Trump (republican). Dacă în anumite ţări, în special europene, preşedintele are o funcţie de onoare, simbolică, iar în altele are cea mai mare responsabilitate şi putere din stat, în Statele Unite, preşedintele este simultan şef al statului şi prim-ministru. Puterile din SUA se împart în puterea legislativă, Congresul, şi puterea executivă, preşedintele.
Preşedintele SUA (abreviat uneori în engleză drept "POTUS" — "President of the United States") este, conform Constituţiei americane, şi şef de guvern ("chief executive") şi comandantul suprem al forţelor armate. Articolul II al Constituţiei acordă puterea executivă a SUA preşedintelui şi îl împuterniceşte cu aplicarea legii federale, alături de responsabilitatea numirii executivului federal, diplomaţilor şi a ofiţerilor judiciari, precum şi ratificarea tratatelor cu puterile străine, după consultarea şi consimţământul Senatului.
Şeful statului american este, de asemenea, împuternicit să acorde graţieri federale şi să convoce sesiuni extraordinare ale uneia sau ambelor camere legislative, în condiţii extraordinare. De la fondarea Statelor Unite, puterea preşedintelui şi a guvernului federal a crescut substanţial, iar fiecare preşedinte modern, în ciuda faptului că nu deţine nicio putere legislativă, alta decât de semnarea legilor sau ridicarea dreptului de veto, este în mare măsură responsabil pentru dictarea agendei legislative a partidului său, precum şi a politicilor interne şi externe ale Statelor Unite. Din cauza statutului SUA de superputere şi a marii puteri economice, preşedintele american este adesea considerat ca fiind cea mai puternică persoană a lumii.
SUA au un preşedinte executiv ales indirect prin Colegiul Electoral, care reprezintă atât cele 50 de state, cât şi Districtul Columbia. Fiecare stat are un număr de electori echivalent cu totalul reprezentativ din Congres.
Americanii aleg un număr de electori, iar aceştia sunt cei care au misiunea de a alege un preşedinte. Fiecare stat alege tot atâţia electori câţi senatori şi deputaţi are în Senat şi Camera Reprezentanţilor. În Congresul american, Senatul are 102 de senatori, care reprezintă interesele statelor americane, iar Camera Reprezentanţilor are 435 de deputaţi care susţin interesele locale, şi nu sunt sub influenţa preşedintelui.
În SUA funcţionează sistemul (electoral majoritar): cine obţine cele mai multe voturi într-o circumscripţie electorală câştigă alegerile în acea circumscripţie.
Preşedintele Statelor Unite este unul dintre singurii doi ofiţeri federali aleşi la nivel naţional, alături de vicepreşedintele SUA. Cel de-al 22-lea amendament, adoptat în 1951, interzice oricui să fie ales ca preşedinte pentru un al treilea mandat. Interzice, de asemenea, ca o persoană să fie aleasă pentru mai mult de un mandat dacă înainte a îndeplinit funcţia de preşedinte sau preşedinte interimar pentru mai mult de doi ani în mandatul de preşedinte al altei persoane. În total, 43 de preşedinţi au îndeplinit mandatul. Primul preşedinte al SUA a fost George Washington, care a avut două mandate, între 1789 şi 1793 şi 1793 şi 1797. Actualul preşedinte al SUA, Barack Obama, este cel de-al 44-lea preşedinte american. Primul său mandat s-a derulat între 2009 şi 2013, iar al doilea mandat se va încheia la 20 ianuarie 2017, ora 12.00.
În Statele Unite ale Americii a fost pentru prima dată creată funcţia de preşedinte ca şef de stat al unei republici moderne. În prezent, funcţia în sine a generat o copiere şi o multiplicare a modelului iniţial american la scală globală, acolo unde există un sistem de guvernare de tip prezidenţial.
Articolele Confederaţiei adoptate în 1781, au constituit prima formă a unui act de guvernare al SUA, fiind de fapt o primă încercare de scriere a unei constituţiei moderne. Aceste Articole au fost înlocuite de Constituţia Statelor Unite la 21 iunie 1788, când statul New Hampshire a fost cel de-al nouălea stat din cele treisprezece originare care a ratificat Constituţia SUA. În realitate, Articolele Confederaţiei au fost în vigoare până la 29 mai 1790, când ultimul stat, Rhode Island, a ratificat Constituţia SUA.
După adoptarea Articolelor Confederaţiei, funcţia de Preşedinte al Congresului Continental a fost redenumită "President of the United States in Congress Assembled" ("Preşedinte al Statelor Unite ale Americii al Congresului").
Din punct de vedere funcţional, postul de Preşedinte al SUA al Congresului era diferit de funcţia modernă de preşedinte american. Preşedintele SUA al Congresului nu era nici şef de stat, nici şef de guvern, ci un preşedinte al unei adunări legislative, mai exact un conducător temporar al unei legislaturi a Congresului Statelor Unite în faza incipientă de organizare.
După înlocuirea Articolelor Confederaţiei cu moderna Constituţie a SUA, între anii 1787 şi 1790, funcţia de preşedinte al SUA al Congresului a fost dizolvată, iar rolul acesteia, împreună cu alte puteri învestite specifice fiecărei funcţii, a fost conferit altor trei poziţii executive: preşedinte al Camerei Reprezentanţilor ("Speaker of the United States House of Representatives"); preşedinte al Senatului ("President of the United States Senate", care este simultan vicepreşedintele SUA); preşedintele Pro Tempore al Senatului Statelor Unite ("President Pro Tempore of the United States Senate"). Astfel, ramura executivă a guvernului SUA a fost înfiinţată, prin separarea executivului de legislativ, şi deci funcţia de preşedinte al Statelor Unite ale Americii a fost creată.
Atribuţiile preşedinţilor europeni
În majoritatea statelor europene, rolul şi atribuţiile preşedinţilor sunt cu totul altele decât cele ale unui preşedinte american. În ţările cu regim semiprezidenţial, cum ar fi România şi Franţa, preşedintele se poate implica în diferite domenii şi, în special, în domeniul politicii externe şi al apărării naţionale.
Şi modul de alegere al preşedinţilor din ţările europene este diferit faţă de sistemul american de alegeri prezidenţiale. Astfel, în Italia, preşedintele Republicii este ales de ambele Camere ale Parlamentului, în timp ce în România şi în Franţa şeful statului este ales de către cetăţeni prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Preşedintele Italiei are un mandat de şapte ani spre deosebire de Franţa şi România, care îşi aleg preşedintele pe cinci ani, sau de SUA pentru un ciclu prezidenţial de patru ani. În SUA, preşedintele nu este ales prin vot direct, ci printr-o procedură indirectă, bazată pe Colegiul Electoral, format din electori nominalizaţi de fiecare stat federal.
O altă deosebire între Italia, România şi Franţa, este vârsta care trebuie să o aibă candidatul la funcţia de preşedinte. În Italia, orice cetăţean care împlineşte cincizeci de ani şi se bucură de drepturile civile şi politice poate fi ales şef al Republicii, pe când în România şi Franţa orice cetăţean care se bucură de drepturile civile şi politice poate candida la şefia statului, dar trebuie să fi împlinit vârsta de 35 de ani. Candidaţii la Casa Albă trebuie să aibă cel puţin 35 de ani şi să fie cetăţeni americani, născuţi în Statele Unite.
Conform Constituţiei Republicii, preşedintele Italiei este şeful statului şi reprezintă unitatea naţională. Printre altele, el fixează data alegerilor şi stabileşte prima întrunire a Parlamentului. Preşedintele italian autorizează prezentarea proiectelor de lege aparţinând Guvernului; promulgă legile şi emite decretele cu valoare de lege; fixează referendumul popular; numeşte, în cazurile prevăzute de lege, funcţionarii de stat; acordă decoraţii; acreditează şi primeşte reprezentanţii diplomatici; ratifică tratatele internaţionale, după autorizarea prealabilă a Camerelor, dacă acest lucru este prevăzut; este Comandantul forţelor armate şi prezidează Consiliul Suprem al Apărării etc.
Preşedintele Franţei este şeful de stat ales şi deţinătorul titlului de co-principe al Andorrei şi Marele Maestru al Legiunii de Onoare. Spre deosebire de cele mai multe dintre celelalte funcţii de preşedinte din ţările europene, postul de preşedinte al Franţei este unul foarte puternic din punct de vedere politic, în special în ceea ce priveşte politica externă. Cu toate că procesul legislativ este efectuat şi supervizat de premier şi de către Parlament, preşedintele Franţei are o influenţă semnificativă asupra acestuia, fie în mod formal, fie datorită puterilor constituţionale. Probabil, cea mai importantă putere a preşedintelui francez este aceea de a alege prim-ministrul. De asemenea, preşedintele Franţei are puterea de a dizolva Adunarea Naţională; poate propune, în anumite condiţii, aprobarea legilor prin referendum naţional; numeşte anumiţi oficiali (cu acordul Guvernului); îi numeşte pe unii dintre membrii Consiliului Constituţional; are un rol de reprezentare şi primeşte ambasadorii străini etc.
Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. El desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Totodată, are de îndeplinit următoarele atribuţii: îi revocă şi îi numeşte pe unii dintre membrii Guvernului; adresează mesaje Parlamentului; acordă graţierea individuală; conferă decoraţii şi titluri de onoare; încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern; este comandantul forţelor armate şi are funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării etc.
În Republica Federală Germania, preşedintele este şeful statului, pe scara ierarhică cel mai înalt organ constituţional al ţării. Conform Constituţiei, puterea sa din cadrul sistemului politic este limitată, conţinând în primul rând sarcini reprezentative. Preşedintele federal este ales pentru cinci ani de către Adunarea Federală ("Bundesversammlung"), un organ constituţional care se întruneşte exclusiv în acest scop.
Preşedintele Federaţiei Ruse este, ca şef al statului, ocupantul celei mai importante funcţii executive. Puterea executivă este împărţită între preşedinte şi prim-ministru, care este şeful guvernului. Preşedintele este ales pentru un mandat de şase ani, prin vot direct de toţi cetăţenii ruşi cu drept de vot. Preşedintele trebuie să fie cetăţean rus, să aibă cel puţin 35 de ani şi să fi locuit în Rusia pentru o perioadă de cel puţin zece ani înaintea alegerilor.
